In timp ce faceam ordine in niste cutii vechi, am regasit cu placere cateva dintre vederile trimise in adolescenta de primul meu iubit. Le-am citit, m-am amuzat, m-am induiosat si am realizat cat de naivi eram amandoi pe atunci. Primul “te iubesc”, rostit in zeci de limbi si scris de fiecare data altfel pe vederile trimise, pareau astazi pe atat de banale pe cat erau atunci de patrunzatoare. Primele imbratisari erau infricosator de patimase. Primele seri in care ne spuneam “noapte buna” in fata usii, sub atenta supraveghere a parintilor pironiti cu urechile ciulite dincolo de zid, erau pe atat de dureroase atunci pe cat par astazi de stupide.

Am slabit vreo zece kilograme intr-o luna la gandul ca vom pleca impreuna la mare. Am plans nopti intregi la gandul ca suntem amandoi prea tineri si nu ne vom putea casatori fara acordul partintilor, care parinti cu siguranta s-ar fi opus iubirii noastre ;). Ne-am scris miliarde de scrisorele de amor in cele 50 de minute care separau cele 10 minute de pauza in care ne putem imbratisa.

Iar dupa un an, morti de plictis si satui de atata fericire, ne-am despartit de comun acord punand monotonia pe seama incompatibilitatii – desi, sunt sigura si azi, eram grozav de compatibili, insa prea tineri ca sa toleram ceea ce stiam de la bun inceput ca va veni – plictiseala.

Saptamana trecuta scriam despre sufocare si marturiseam ca nu inteleg aceasta notiune. Raman in continuare la aceasta parere si sustin vehement ca monotonia nu are nimic de-a face cu sufocatul; ca oricat ai incerca sa amani momentul in care nu va mai iubiti ca in prima zi, acesta tot va veni, iar intarzierea sa nu este nici direct si nici indirect proportionala cu posesivitatea.

Ani de zile dupa despartirea de romanticul meu, care isi marturisea dragostea pe vederi lasate in cutia postala, am inceput sa il regret amarnic. Desi odata separati am pornit in cautarea iubirii fara de sfarsit, alean sau plictiseala, am ajuns, incet, dar sigur la concluzia ca iubirea nu te loveste pe neasteptate, nu te pandeste dupa colt dornica sa-ti taie calea. Iubirea se construieste alaturi de o persoana care te atrage si cu care poti trai zi de zi fara sa te ciondanesti, sa spargi sau sa trantesti din ora-n ora. Acele iubiri despre care scriem, despre care citim, care raman in istorie si ne incanta adolescenta… acele iubiri nu sunt cladite si nu ar fi dainuit daca personajele ar fi supravietuit otravii ori balaurilor. Iata deci, dupa mai multe iubiri care imi zbuciumau sufletul precum in filmele cu buget redus, m-am lamurit ca niciuna dintre aceste mari amoruri nu era la fel de puternica precum prima, cea care ma plictisise prin simplitatea si linistea sa.

Am inceput asadar, odata cu obiectele din cutii, sa imi fac ordine si in minte. M-au dezgustat intotdeauna barbatii care sustin ca insuratoarea e ceva ce faci cand nu se mai poate altfel. Eram sigura ca nu te poti casatori decat daca iubesti fara drept de somn si foame. Insa fiecare cuplu din jurul meu care ajunge in fata altarului si pare a avea ceva sanse de a ramane cu verigheta pe deget, nu este inamorat pana peste varful urechilor, ci pur si simplu fericit si multumit. Asadar acei barbati, pe care ii detestam pentru afirmatiile lor aveau dreptate… te casatoresti pentru ca la un moment dat, nu din dragoste cu nabadai, ci din liniste si pace, te gandesti ca ar fi cazul. Nu se schimba prea multe odata cu voalul si inelul, ba chiar ar fi de preferat sa ramana toate la fel.

In creierul meu neuronii au inceput sa se domoleasca pe masura ce am terminat de aranjat cutiile. E simplu: cand voi fi gasit iubirea care sa ma plictiseasca intr-atat de mult pe cat ma plictisea amorul din adolescenta, dar voi avea maturitatea unei persoane adulte, ma voi putea considera norocoasa. Fiindca iata, acestea sunt iubirile care rezista, dar care, e drept, nu ajung in carti, in telenovele sau in manualele de literature universala.


Toate editorialele Kudika »