Am vazut weekend-ul trecut un film absolut genial – Seven Pounds, povestea unui barbat macinat de remuscari. Nu va pot dezvalui motivul regretelor sale (si va sfatuiesc sa nu cititi recenziile filmului inainte de a-l vedea) fiindca as strica o mare parte din poveste.

Il veti regasi pe Will Smith, actorul principal, intr-un rol in care nu m-as fi asteptat niciodata sa-l apreciez (mai ales ca nu ma numar printre fanele vedetei), interpretand un personaj enigmatic care savarseste pe tot parcursul filmului numai fapte bune. Este usor de dedus, inca din primele secvente ca actiunile sale sunt rezultatul unei greseli pe care incearca sa o rascumpere, ca gandurile negre si depresia nu-l ocolesc si ca remuscarile nu ii dau pace.

Iata care este motivul pentru care in aceasta saptamana m-am gandit sa va scriu despre remuscari – atat despre cele pe care le avem si le constientizam, cat si despre cele care ne macina incet dar sigur gandurile si sufletul, care nu ne dau pace si ne provoaca un adanc si trist oftat. Cele care, intr-un final, fara a dramatiza catusi de putin, pot spune ca provoaca tragedii. Nu ma refer numai la prosteasca sinucidere, ci si la drame de alt gen – povestile unor actiuni stupide duse la bun sfarsit din pricina, ori de teama unor (eventuale remuscari).

Pe vremea cand la randul meu eram cuprinsa de regretele unor fapte pe care in realitate nu le regretam (of Doamne, de-ati sti cat de vinovata te poti simti pentru ca nu te simti vinovata) am avut prilejul de a cunoaste mai multi oameni si de a le afla fiecaruia in parte povestea. Spun ca “am avut prilejul” fiindca am observat ca oamenii se deschid mult mai usor in fata celor care au la randul lor probleme si ca zicala conform careia cei care se aseamana se aduna tine mare adevar in sine. Poate ca intr-un final, aceasta este solutia fiecarei depresii – sa te lamuresti ca se poate mult mai rau, sa sapi in curtea vecinului si sa-i vezi capra mult mai slabita si mai bolnava decat cea din gradina proprie…

Ei bine, astazi, trecuta peste acele timpuri cenusii si pusa in situatia de a-mi aminti povestile unor remuscari, pot privi obiectiv fiecare marturisire pe care am ascultat-o atunci. Realizez cu mare surprindere ca in realitate, majoritatea dramelor pe care le traim si in consecinta majoritatea remuscarilor pe care le avem sunt produs al muncii proprii. Avem o mare abilitate de a face din tantar armasar, de a dramatiza si amplifica. Si am sa va dau un singur exemplu in acest sens. In urma cu ani multi am spus o mare minciuna iar rostirea sa mi-a adus, de-a lungul anilor, multe nopti albe, chiar daca nu avea impact asupra celor din jur. Dupa mai bine de cinci ani, dorind sa pun punct unui capitol din viata mea, m-am intalnit cu persoana pe care o mintisem si i-am marturisit inselaciunea. A ras, si-a aprins o tigara, a sorbit din cafea si a schimbat subiectul conversatiei. Nici macar nu-i pasa, nu-i venea sa creada ca o cautasem dupa cinci ani de zile pentru asa ceva…

In timpul facultatii am avut de-a face (din pacate) de mai multe ori cu persoane pe moarte. Noi, studentii, spre deosebire de medici, aveam mai mult timp pentru a discuta cu pacientii si de multe ori sfarseam prin a povesti multe si marunte cu saracii oameni care se plictiseau grozav pe patul spitalului. Am aflat astfel multe povesti dureroase… oameni care isi traiau ultimele saptamani de viata plini de remuscari: parinti care nu isi iertasera copiii pentru felurite greseli, copii care nu le mai vorbisera parintilor pentru tot soiul de tampenii, soti furiosi ca nu au fost mai atenti la nevoile si problemele consoartelor. Doamne… cate povesti triste poti afla pe holurile spitalelor. Iar toti, absolut toti, regretau cate ceva. La ce bun? Cui ii facea bine? Pe cine ajuta? Mai ales in conditiile in care tuturor le-ar fi fost mai bine daca cel macinat de remuscari i-ar fi spus pagubitului ceea ce simtea… si nu mie.


Toate editorialele Kudika »