Am buchisit primele litere ale alfabetului in scoala unde mama mea preda ca invatatoare. Pauza de pauza ma vizita la clasa alaturata celei in care ea isi desfasura activitatea pentru a-mi aranja gulerasul uniformei sau pentru a-mi aduce gustarea la pachet. Mai apoi, imi cara ghiozdanul catre casa pentru ca mama nu avea teama mai mare decat ca ma voi cocosa din pricina cartilor pe care le caram dupa mine. Dimineata, in drum spre scoala, mancam impreuna covrigi calzi de la simigeria de la Foisor, iar dupa-amiaza, cand ne intorceam tot impreuna de la scoala, coboram o statie mai devreme, la Mosilor, pentru a manca zilnica inghetata la vafa.

Nu-mi amintesc nicio ocazie, dar absolut niciuna, in care eu sa fi mers singura pe strada pana la varsta de 11 ani, cand am schimbat scoala. Motivul era simplu: clasele primare invatau dimineata, ciclul gimnazial dupa masa. Mama, revenind in clasa I, asa cum facea la fiecare cinci ani, nu mai putea fi alaturi de mine in fiecare minut. Aici a intrat in scena tata, care era profesor la scoala unde ma transferasem.

In acel an am facut totusi un prim pas in afara globului meu de cristal: am mers singura la scoala fiindca programul tatei incepea mai devreme. Aveam sa devin un copil cu “cheia de gat”! Perspectiva ma bucura pe mine cel putin in aceeasi masura in care o infiora pe mama. Imi doream un strop de independenta, o clipa zilnica in care sa nu fiu supravegheata de catre cel putin o pereche de ochi. Aceasta clipa nu a fost deloc usor de castigat.

Notele ajungeau la urechile tatei inainte de a le afla eu. In special cele proaste. Nazbatiile – la fel (Doamne, cat de ingrozita am fost cand diriginta mi-a gasit trusa de machiaj in ghiozdan). Am dormit prima oara la o prietena prin clasa a 11-a. Dar nu se pune, fiindca si tatal ei era profesor si parintii nostri implicit prieteni. Am plecat prima oara fara mama in vacanta prin facultate. Si in club am pasit intaia oara cam tot pe atunci, imediat dupa ce m-am angajat. Si daca tot veni vorba, angajarea fusese o fapta marsava, savarsita pe ascuns, fiindca nu-mi era permis sa muncesc in facultate fiindca parintii erau ferm convinsi ca rolul lor in viata este sa-mi asigure tot, pentru ca eu sa pot invata mai mult. E drept, de lipsit nu mi-a lipsit nicicand nimic. Cu exceptia libertatii de a simti gustul rezultat din munca mea, senzatia succesului ce-mi poate fi atribuit mie, numai mie, nimanui altcuiva.

Dreptul de a face lucrurile dupa bunul plac mi l-am castigat tarziu. Si greu, cu pasi marunti, dar siguri. N-as indrazni sa imi imaginez ca ar fi un lucru rau. Fiindca eu sunt incredintata ca daca nu as fi avut sustinerea lor, nu as fi reusit sa dau piept cu viata. Poate ca tocmai aceasta perioada prelungita de incubatie m-a ajutat in confruntarea cu lumea adevarata, cea in care nimeni nu-ti aranjeaza rochita la pranz, iti cara bagajul sau te duce seara acasa.

Mi-e dor de globul meu de cristal. Mi-e dor de vremea cand mama imi pregatea dimineata laptele cu cacao, cand nu aveam nicio grija, cand adormeam fara frica, dupa ce verificam amandoua situatia monstrilor de sub pat. Si as vrea sa fim iarasi toti copii, sa ne jucam de-a viata si de-a responsabilitatile si apoi sa revenim la papusi si la somnul de pranz.






Toate editorialele Kudika »