Unul din primele lucruri care iti sunt explicate in facultatea de medicina este ca nu exista boala, ci bolnav. Ca fiecare suporta durerea diferit, fiecare lupta impotriva microbului altfel, fiecare reactioneaza la un medicament in alt mod. La sfarsit, zece pacienti cu acelasi diagnostic au zece tratamente diferite si evolueaza individualizat.

De ce? Explicatia logica, fiziopatologica, este ca suntem diferiti, ca nu exista doi oameni in lume perfect identici si, prin urmare, ar fi de asetptat ca organismul sa reactioneze diferit si in fata bolii. Eu insa cred cu tarie ca luptam fiecare altfel in fata bolii in functie de cat de (dez)echilibrati psihic suntem, in functie de cat de optimisti (sau pesimisti), cat de (ne)resemnati, cat de apti pentru razboi ne-am nascut. Si, din acest motiv, unii castiga bataliile, altii ajung numai la armistitii, in timp ce ghinionistii sunt rapusi in prima confruntare.

M-am hotarat sa va scriu aceste randuri dupa ce am vazut cu placere zilele trecute un film frumos si incurajator despre o femeie care a castigat lupta cu cancerul la san. “Ruj rosu pentru zile negre” mi-a intarit credinta ca poti invinge in orice razboi, sau macar il poti pierde cu fruntea ridicata, daca crezi cu tarie in fortele proprii, daca alegi sa vezi ingerii din viata ta, daca speri la ce-i mai bun, daca inveti sa alungi gandurile negre din minte.

M-a intristat pe de alta parte, fiindca eu am luptat vesnic cu pesimismul meu fara leac, cu credinta ca vom fi toti ucisi de cancer (ramane doar de vazut ce fel de cancer ne va rapune primul), cu teama de boala si de durere, de moarte si necunoscut… si tocmai pentru ca sunt prapastioasa, fara a gasi o cale sa-mi alung din minte gandurile negre, cred ca boala nu ma va ocoli. Mi-as fi dorit sa pot sa nu tremur in fata suferintei, sa stiu ca am in mine forta de a lupta, sa pot sa ma impac cu gandul bolii si sa privesc cu seninatate datul vietii.

Imi amintesc ca in urma cu cativa ani am fost intamplator alaturi de o pacienta proaspat diagnosticata cu cancer in faza terminala care mi-a marturisit cu o seninatate inimaginabila: “Nu pica bine acum, voiam sa-mi vad nepotul intrand la facultate, dar asa e viata”.

Imi vine minte si bunica mea din partea tatalui despre care stiu ca se pregatea pentru moarte dintotdeauna. Una dintre primele mele amintiri legate de dansa mi se strecoara acum pe ecranul memoriei si ma poarta in urma cu mai bine de douazeci de ani cand i-am daruit un batic inflorat, dintr-o stofa fina, pe care l-a indragit din prima clipa. L-a impachetat cu grija si l-a asezat anume intr-un dulap retras. “Pentru inmormantare”, mi-a spus. Iar eu m-a cutremurat. Ani mai tarziu am inteles ca privea cu seninatate trecerea in lumea de dincolo si ca, intr-un fel, astepta acest moment cu o oarecare nerabdare. In urma cu doi ani, cand s-a prapadit, am gasit in dulapul sau baticuri negre, tesute cu grija, pentru fiecare femeie prezenta la inmormantare si prosoape noi pentru toti barbatii. Si am stiut ca de sus, din ceruri, se bucura vazand ca le purtam. A trait mai bine de optzeci de ani fara a avea frica bolii, ori a mortii. Sunt sigura ca de s-ar fi temut, zilele i-ar fi fost mai sarac numarate, iar fruntea nu i-ar fi fost asa senina in ziua in care a hotarat sa plece.

Ma tot gandesc si incerc sa inteleg de ce astazi randurile iphondrilor se inmultesc. Oare ne place noua mai mult viata decat generatiilor precedente? Nu cred, ba dimpotriva. Oare accesul la informatie ne-a aratat ca suntem inconjurati de boala si durere, in vreme ce bunicii nostri nu stiau ca sunt panditi la fiecare colt de patogeni? De fapt, eu imi imaginez ca dansii stiau mai multe despre viata decat noi, insa aveau suficienta credinta in Dumnezeu cat sa se simta ocrotiti, sa le lipseasca frica de rau, teama de boala, groaza de durere si temerea de moarte. Iar eu mi-as dori sa le fi mostenit aceasta intelepciune.






Toate editorialele Kudika »