Toata saptamana trecuta am fost ocupata fara rost fiindca pierdusem ceva si il cautam febril. Si-am intors pamantul cu susul in jos vreme de cateva zile bune, facand eforturi sa gasesesc ceea ce consideram ca mi se cuvine si este al meu, varsand lacrimi amare atunci cand eram prea obosita pentru a mai cauta. La sfarsit de saptamana, m-am intrebat care imi era rostul cautarilor. Fiindca imi amintesc destul de bine ca in urma cu numai cateva luni declarasem ca respectivul obiect nu-mi era esential vietii, ba chiar mai mult, hotarasem ca imi dauneaza grav si ca ar trebui sa renunt de buna voie la dansul. Insa aici e baiul – ca mie, si in general noua, femeilor, ne sunt tare dragi lucrurile pe care le pierdem, imediat dupa ce le pierdem.

Descoperim ca le iubim numai atunci cand nu le mai avem, chiar daca ne erau indiferente pe vremea cand nici nu gandeam ca ar putea sa dispara. Mi-am amintit ca in urma cu multi ani m-am indragostit teribil de un barbat fiindca poza lui imi ajunsese intamplator in mana, iar mai apoi o pierdusem. Am cautat si atunci innebunita, timp de o saptamana, poza pierduta. Si am gasit-o. Iar mai tarziu l-am gasit si pe el si povestea a continuat insa nu mai conteaza. La fel am facut si cu rujul preferat care nu mi-a fost niciodata pe plac pana cand nu l-am pierdut. Cu cariera pe care mi-am ales-o numai dupa ce am renuntat la ea, am cautat alta, insa am abandonat-o si pe aceasta din urma pentru a reveni la prima fiindca mi se facuse dor patimas. Si cu toti barbatii care m-au parasit si pe care i-am iubit cu disperare stiind ca nu ii mai pot avea.

Mi-am petrecut nedrept de mult timp din viata printre carti pe care mi-a fost tare urat sa le citesc. Carti cu informatii urate, seci, triste, pe care nici cei mai iscusiti profesori nu au reusit intotdeauna sa le ambaleze in staniol stralucitor si sa le faca dulci si digerabile. Asadar, recunosc ca astazi mi-e tare urat sa mai invat ceva. Imi place, e drept, sa savurez din cand in cand o informatie interesanta, dar aceasta imi ramane infiripata in cap numai daca mintea mea este absolut convinsa ca nu este deloc necesar sa o retin. De-as fi obligata sa memorez ceva, as uita mai mult ca sigur numai din ambitie si din furia ca am fost silita de atatea ori sa inghit nemestecat.

Ei bine, cu toate acestea, mi-as mai dori totusi sa invat inca o lectie pe care nu reusesc sa o gasesc predata niciunde. Mi-as dori sa stiu sa pierd. Sa invat sa-mi recunosc infrangerile cu mandrie si onestitate, sa joc cinstit cu sufletul meu, sa-l mangai atunci cand el intelege ca a pierdut si sa accept ca… asta este, oamenii mai dau si gres si nu de aici li se trage sfarsitul.

Suspectez ca imi este tare greu sa invat sa pierd fiindca am reusit cumva, de fiecare data, sa ma strecor precum apa printre stanci si sa evit esecurile vadite, sa le transform fie in victorii obscure, fie in vina altcuiva. Solutia aceasta din urma mi-a devenit preferata, iar aruncatul pisicii in curtea vecina a devenit sportul meu cel mai drag. Iar atunci cand niciuna din acestea doua variante nu mi-a fost la indemana, mi-am dorit cumplit de meschin sa moara si capra vecinului. Si am atatea capre pe constiinta, incat mi-e teama ca Dumnezeu ma va pedepsi tocmai pentru toate aceste sacrificii nedrepte si nu pentru esecul initial, neasumat, care intr-un final nu ar fi fost intr-atat de negru.

Sunt obisnuita ca lucrurile sa se rezolve intr-un final. Si iata, ma confrunt intaia oara cu probleme care raman asa, nerezolvate, adeverite tocmai ca in scenariul cel mai intunecat al mintii mele cobitoare. Si stiu ca singura solutie ce-mi sta la indemana este sa accept. Sa ma iert. Si sa merg inainte fiindca iata, pamantul nu s-a crapat si sufletul nu mi s-a frant in bucatele.

Dar iata cum am lungit lucrurile si m-am indepartat de povestea obiectului pierdut. Cam pe la mijlocul saptamanii trecute m-am lamurit ca nu il voi mai gasi niciodata. Si inca vreo doua trei zile l-am bocit. Dar in aceasta seara, in timp ce va scriu acestea randuri, inteleg ca de fapt am facut un fel de schimb orb – am pierdut ceva, insa ceva din mine imi spune ca ma asteapta altceva in locul sau. Fiindca lucrurile au un fel ciudat de a se intoarce la noi, sub diferite forme, total neasteptate, insa de obicei mai bune.

“Dar hai sa socotesc altfel: daca n-as fi sarit clasa a V-a, nu mi-as fi ispravit doctoratul in drept inainte de a pleca la razboi; n-as fi fost in primul an de istorie la Sorbona pe aceeasi banca cu viitoarea mea sotie, France (de care-s despartit de numai 47 de ani, dar nu divortat); nu s-ar fi nascut fiica-mea Domnica, nici nepoata mea Sandra, nici stranepoata Zoe… Si poate cine stie ce alte minuni sau nefericiri n-ar mai fi avut loc in viata mea. Deci are de grija Cel de Sus. “ (Neaga Djuvara, Amintiri si povesti mai deocheate, editura Humanitas, Bucuresti, 2009)




Toate editorialele Kudika »