In urma cu doua saptamani, aflata la Festivalul de Moda de la Cluj, incercand sa strabat in fuga orasul, m-am urcat in primul taxi pe care l-am gasit. Soferul, asa cum era de asteptat, un ardelean tipic, molcom si la locul sau. Eu, agitata si putin cam nervoasa – pe graba mea si pe lentoarea lui. In masina alaturata, un bucurestean tipic (poate numai in suflet, nu si in sange, dar nici nu mai conteaza) il claxona de zor pe taximetristul meu domol.

La primul semafor, conform obiceiului mojic, vecinul a coborat geamul. Ma asteptam sa inceapa sa-l mascareasca pe taximetrist in toate limbile Ardealului. Imi simteam nervii fierband in sange si ma pregateam sa pun in practica cele cateva vorbe de duh unguresti pe care tocmai le invatasem alaturi de cele romanesti pe le-am memorat la cateva zile dupa ridicarea permisului. In schimb, taximetristul meu transilvanean a privit omul nervos si i-a replicat pe un ton molcom: “No, unde-i baiu’, pruncule?”. Am ras in hohote, uitand de graba si de nervi si mi-am amintit ca n-aveam nici eu, la drept vorbind, nici bai, nici foc daca nu ajungeam mintenas la destinatie. Asa ca am respirat si am lasat lentoarea ardeleneasca sa-mi intre in sange si sa ma molipseasca, fie si numai pentru cateva zile. Supriza mare a fost ca soferul din masina vecina n-avea deloc in plan sa bodogane taximetristul, ci l-a anuntat, pe acelasi ton domol, ca avea pana. “Tulai Doamne, ce nenoroc!” a replicat taximetristul, iar mie mi-au dat lacrimile de amuzament fiindca aveam impresia ca ardelenii mai folosesc aceasta expresie numai in bancuri.

Mai apoi, am plecat pe jos catre destinatie, la pas de plimbare, gandindu-ma ca viata poate fi traita si in ritm blajin. Mai vizitasem si in trecut Ardealul, dar intotdeauna in concediu, prin urmare calmul proverbial din aceasta zona nu facuse altceva decat sa-mi alimenteze starea de leneveala si nu sa contrasteze cu ritmul allegro cu care sunt obisnuita. De aceasta data insa, plecata cu un scop precis, am fost uimita sa vad ca oamenii isi duceau viata de zi cu zi cu linistea cu care eu imi traiesc vacantele.

“Am nevoie de calmul lor pentru a-mi tampona agitatia din sange!” imi spunea un prieten nascut in Bucuresti, dar stabilit in Cluj. Iar eu m-am gandit pentru o clipa sa-mi fac bagajele si sa migrez spre vest. Fiindca de calm avem cu totii nevoie. M-am razgandit imediat, dar numai pe jumatate, fiindca gandesc ca n-ar fi mare baiul daca ne-am invata si noi sa traim mai calm. Ce-ar fi daca am renunta la vorbele dure din trafic, la nervii profesionali si mai ales la cei personali? Ce-ar fi daca ne-am gandi ca fiecare claxon se datoreaza unei incercari de a acorda o mana de ajutor, ca fiecare ocara este de fapt un sfat prietenesc, ca fiecare ton acid este doar o intamplare?

Imi pare nebunie ce va spun acum, fiindca in lumea zilelor noastre fiecare fapta buna e pedepsita aspru, dar mi-ar placea sa cred ca ne putem duce toti viata intr-un ritm asezat, ca si cand hormonii de stres ne-ar lipsi cu desavarsire.

Am sa-i multumesc asadar taximetristului ardelean care m-a invatat ca zambetul, o vorba buna si o replica total neasteptata pot ocoli o cearta si o caruta de nervi. Ori chiar mai bine, uneori, daca respectivul nu-i chiar irecuperabil, il pot face sa zambeasca la randul sau, iar lantul poate fi insiruit pe multe verigi fericite.



Toate editorialele Kudika »