“Voi face jurnalism”, am zis cu vocea tremuranda in fata audientei formata din parinti, bunici, sora, caine si pisica. “Dar medicina e atat de frumoasa”, mi-a replicat mama pe un ton blajin. “Imi place sa scriu”, am spus simtind cum imi pierd glasul. “Cu scrisul mori de foame”, mi-a spus bunica la fel de calm. Eu am mai gasit un argument. Ei un altul contra. Si am vorbit calm si calculat ore, zile, saptamani de-a randul. “Au dreptate”, gandeam eu nesigura pe deciziile mele. “Si-apoi, daca lucrurile nu vor merge bine, va fi vina lor ca am dat gres si nu a mea”, am calculat meschin. “In schimb, de-ar fi sa ma incapatanez sa fac o meserie cu care e atat de usor sa mori de foame in zilele noastre, ma vor arata cu degetul toata viata”.

“Am sa fac medicina”, am anuntat triumfator dupa cateva saptamani, gandindu-ma ca nici chimia, nici biologia nu-mi erau straine, prin urmare, nici medicina n-avea sa fie atat de rea pe cat credeam. “Cu o conditie” am continuat imaginandu-mi ca negociez la o mare masa ovala, intr-o cladire inalta de sticla. “Merg la cursul suplimentar de jurnalism in aceasta vara”. Am batut palma cu Parintii Inc.

Iata-ma deci, alaturi de alti patru, cinci colegi, la cursurile de jurnalism tinute de profesorul Ciomazga la parterul unei cladiri ratacite printre blocurile de pe Bulevardul Unirii. Drumul catre respectiva locatie imi era tare urat fiindca niciun mijloc de transport nu ma ducea suficient de aproape, iar eu mergeam pe jos de la Sfantul Gheorghe pana aproape de Casa Poporului, cu soarele batandu-mi in palarie si sandalele afundandu-se in asfaltul topit. Insa, odata ajunsa acolo, paseam intr-o oaza racoroasa. Camera avea un aer misterios, rupt din alta lume. Ma simteam un intrus in lumea lui Maitreyi a carei poveste tocmai o terminasem de citit.

Cursurile incepeau intotdeauna cu un citat din Biblie si cu o discutie libera pe seama acestuia. Ritmul vocii care ni se adresa ajuta cuvintele sa ne patrunda in suflet. Cumva, printre aceste discutii, reuseam sa ne insusim tot soiul de informatii, despre care nu mi-era clar cand incepusera sa ne fie predate. Niciodata in viata, cu atat mai putin pe bancile facultatii de jurnalism, nu mi-a fost mai clar care este diferenta dintre reportaj, ancheta si stire. Niciodata cuvintele nu mi s-au insirat la fel de usor pe hartie. Niciodata n-am reusit sa sintetizez mai usor informatii decat atunci si acolo, in acea incapere din alta lume. Si niciodata in viata mea n-am fost mai convinsa ca am intalnit un inger.

Profesorul meu drag lucra pe atunci la o carte din care ne citea pasaje, iar noi simteam ca ne impartaseste secrete la care nimeni altcineva in lume nu are acces. La scurt timp dupa publicare, din “Lucrarea” sa au fost epuizate cateva tiraje. Iar eu marturisesc cu lacrimi de rusine ca nu am citit-o pana acum fiindca, la drept vorbind, nu am stiut niciodata, pana astazi, numele sau soarta randurilor care ne erau impartasite in secret, la cursuri. Va promit insa ca am sa va povestesc cat de curand despre aceasta.

De-a lungul vietii mi-au iesit in cale, sunt sigura, mai multi ingeri. Au fost intruchipati in oameni care mi-au aratat drumul si m-au ajutat sa iau decizii. Au fost persoane care m-au mangaiat cand am avut nevoie de alinare sau care m-au tras de urechi atunci cand pornisem cu avant pe o cale defecta. Totusi, rareori mi-a fost data ocazia sa stiu, chiar in momentul intalnirii, ca aceste fiinte sunt ghidate de mana Domnului. Insa, atunci cand reactia corpului meu mi-a fost atat de puternica inca am inceput sa tremur de emotie, am stiut ca traiesc miracole si ca, dintr-un motiv necunoscut mie, primesc un dar pe care, mai mult ca sigur, nu il merit.

Acel curs, acea experienta, acea intalnire cu profesorul meu drag au fost unul dintre marile daruri pe care viata mi le-a oferit. Au fost si altele, la fel de frumoase, dar vi le voi povesti in alte ocazii. Pana atunci, mi-ar placea mult sa stiu ce ingeri ati intalnit voi de-a lungul vietii.




Toate editorialele Kudika »