Pana de curand, n-am avut prea multe lucruri de pierdut. Mi-am permis sa fiu deprimata, nemultumita, razvratita si rautacioasa. Sa-mi rezolv problemele suparandu-ma pe tot satul, considerandu-ma nedreptatita si blestemand vesnic gaina rotofeie din curtea alaturata.

Era, constat abia acum, varianta cea mai simpla de a-mi rezolva problemele. Orice despartire, orice cearta, orice neintelegere si orice dezamagire conduceau inevitabil la discutie “serioasa” cu fetele si la concluzia evidenta ca barbatii sunt magari, soarta e potrivnica si toate femeile din lume (mai putin noi, cele care le barfeam) sunt urate si rele.

Strategia a functionat minunat ceva vreme. Erorile sistemului meu de recuperare s-au aratat abia atunci cand m-am confruntat cu probleme reale. Situatii in care, in loc sa ii cer socoteala Divinitatii, m-am regasit cerandu-I ajutor si alinare.

M-am intalnit cu un vechi prieten pe care l-am crezut intr-o situatie similara si l-am intrebat cum rezista el emotiilor, cum face fata tensiunii si asteptarii. Mi-a spus ca nu se teme, ca are incredere in Dumnezeu.

Si n-am mai zis nimic. Ce-as mai fi putut zice? M-am lasat ispitita de calmul si linistea cu care imi vorbea. L-am invidiat pentru siguranta pe care o simtea. Si am inteles ca el gasise deja “reteta supravietuirii” in viata de adult, sursa de liniste si garantia pe care niciun om nu putea si nu voia sa mi-o dea.

Am decis ca trebuie sa cred in lucruri sfinte. Pentru ca nu am puterea sa trec prin viata fara sa cred ca sunt protejata de Cineva care stie si intelege mai multe decat mine. Pentru ca acum, cand am cu adevarat ceva important de pierdut, am nevoie de tot ajutorul din lume pentru a-mi proteja minunea. Si pentru ca, seara de seara, cand pun capul pe perna, am nevoie sa cred ca totul va fi bine. Alternativa este, de aceasta data, de neconceput.


 

Toate editorialele Kudika »