O buna prietena ma intreba deunazi de ce simt nevoia barbatii sa minta. I-am raspuns onest ca nu stiu, iar mai apoi, pierduta in ganduri, mi-am amintit ca numai cu o saptamana in urma am insailat si eu cu ata alba o poveste. De ce? Nu stiu. M-am facut luntre si punte sa-i dovedesc unui barbat ca-mi este grozav de antipatic, l-am gonit si l-am chemat, l-am ametit in betia mea, desi mi-ar fi placut grozav sa imi petrec aceasta perioada in cu totul alt mod alaturi de el.

La ce mi-a folosit toata aceasta tromboneala? Nici acest raspuns nu stiu sa il ofer. Poate ca in netarmuita mea inocenta am crezut ca il pot cuceri astfel. Poate ca, dimpotriva, stiind ca nu ne-am potrivi, l-am indepartat, desi l-as fi dorit aproape. Cert este ca, nevoita sa spun adevarul, n-am gasit alta cale de a ma explica decat nascocind noi si noi plasmuiri. Minciuneala mea nu a avut picioare lungi, dar nici scurte, caci la drept vorbind brasoavele au fost inghitite pentru ceva timp. Unde mai pui ca minciuna, evident mult mai inmiresmata decat adevarul, a fost pe gustul aceluia ce dorea sa o auda.

Si-apoi gandesc, n-a fost oare chiar minciuna o dovada de dragoste, din moment ce realitatea n-ar fi fost pe placul celui amagit? Eu sunt incredintata ca da. Iar daca experienta altor neadevaruri ar fi lungit picioarele plasmuirii mele, sunt sigura ca “victima mea” ar zambi si astazi cu gandul la frumoasa noastra poveste de dragoste.

Desigur, minciuna poate fi privita de fiecare data cu alti ochi, sau cel putin din nenumarate unghiuri. Spre exemplu, ce faci cand esti mintita? Cand afli? Cand nu ai certitudinea? Cand minti si ai remuscari? Cand speri ca adevarul nu va iesi la iveala? Adevarul este ca toti mintim intr-un moment al vietii. De ce? Probabil pentru ca de fiecare data speram ca noi vom fi cei care lungesc intr-atat de mult picioarele minciunii incat sa nu fie prinsi niciodata!





Toate editorialele Kudika »