Este greu de spus ce este mai dificil: sfarsitul unei relatii ori inceputul alteia. In anumite situatii, prea dese din pacate, aceste momente se suprapun, ori vin imediat unul in continuarea altuia. Femei coplesite de amintirile fostului iubit se avanta din disperare si/sau din teama intr-o imediata alta relatie. Barbati obisnuiti sa fie rasfatati si adorati se dezmeticesc brusc in lumea burlacilor si dau piep cu nevoi pe care inainte nu stiau ca le aveau. Fiecare dintre acestia cauta disperat sa umple golul din inima si din viata lasat de cel proaspat plecat. Prietenii si psihologii ne invata sa lasam timpul sa vindece si sa cicatrizeze urmele fostelor relatii. Noi insa “stim mai bine” decat ei toti la un loc: cui pe cui se scoate. Posibil. Insa nimeni nu se gandeste la suferinta “cuiului intermediar”.

Am invatat greu lectia asteptarii. Pe vremea cand aceasta se preda eu sarutam indragostita si eram orbita de mitul amorului cel fara de sfarsit. Am platit aprig pentru chiulul meu: am fost folosita in repetate randuri drept “compresa” pentru racirea iubirii destinata aceleia care tocmai il parasise, dar am facut si marea greseala de a pune “barbati-plasturi” peste ranile unor iubiri destramate. De-as fi invatat sa fiu rabdatoare, poate ca as fi stiut sa evit toate acestea. Desi, este adevarat, toti stim, putini tinem seama, ca durerea de inima se vindeca numai daca iti lasi sufletul sa respire si nu sufocandu-l, bandajandu-l, infofolindu-l cu pansamente, fie ele si foarte atragatoare.

Despartirea de cel iubit este asemanata in psihologie cu moartea unei persoane dragi. Durerea este similara, sentimentul de gol interior, la fel. Ma gandesc atunci, de ce alegem sa fortam fericirea, sa petrecem, sa grabim, cand putem si ne este permis sa tinem doliu dupa moartea unei iubiri?

Atunci cand ignoram durerea fortand-o sa se ascunda in spatele unei noi iubiri, in inima raman, in spatele unor usi ferecate, spatii goale pe care cu greu le mai poti vindeca. Uiti, dar nu ierti. Crezi ca, daca ai inlaturat cauza, vor trece si efectele, insa nicicand in Univers nu a existat o forta mai mare decat cea a iubirii. Care face ravagii. Iar urmele sale rezista de-a lungul timpului.

Mi s-a intamplat o singura data sa intalnesc exceptia care sa confirme regula: el, plasturele meu, eu compresa lui. Ne-am indragostit la prima vedere si ne-am iubit timp indelungat. E drept, eram copii si nu stiam ce inseamna suferinta adevarata. Ori poate stiam, dar orice sentiment, fie bun sau rau, era trait la intensitate maxima, astfel incat reusea intotdeauna sa il eclipseze pe cel anterior. De atunci, am mai invatat: exista iubiri pe care le traiesti si de care iti amintesti cu drag oricand. Dupa acestea, iubesti iar si iar ca si cand ar fi prima oara. Si apoi, exista acea iubire. Pe care o traiesti o singura data. Pe care nu o poti uita si nu o poti sterge cu nicio alta. Exista acel barbat, unic pentru fiecare dintre noi, care paseste in inima si ramane pe vecie inchis in una din acele incaperi pe care nu le mai deschizi niciodata. Sau aproape niciodata. Incepand cu momentul in care il intalnesti intaia oara stii ca intr-un fel sau altul nicio regula de pana acum nu se va mai aplica.

Paradoxal, sau poate nu, inclusiv pentru acel “el” am fost “compresa”: iubita vindecatoare, insa privata de iubire. Din nefericire, acea iubire pe care el a pierdut-o este indestructibila. A mea pentru el, intocmai. Pentru ca exista oameni si oameni. Iar unii dintre ei iti marcheaza viata in asa fel, incat nicicand nu vei mai fi la fel. Pacat ca pentru ei nu insemni decat un intermediar care ii va calma, le va alina durerea si le va da puterea de a iubi... pe altcineva.

Toate editorialele Kudika »