De o viata ma straduiesc sa prind un barbat cu mata-n sac, sa-l zaresc la brat cu alta femeie, sa-l surprind in flagrant si sa pot afirma fara urma de indoiala “M-a inselat!”. Gandesc ca o asemenea situatie, fie ea si foarte dureroasa pe moment, mi-ar da ocazia sa-l pot uita mai repede si sa-l pot detesta mai usor. In plus, nu mi-ar mai lasa spatiu sa-i nascocesc scuze si sa-l iert pret de cateva clipe, pana la urmatoarea abatere.

N-am avut norocul sa-l prin pe vreunul inselandu-ma. Asadar, ii iubesc pe toti la un loc in continuare si pe fiecare in parte. N-am avut prilejul sa-l urasc pe vreunul si am ramas cu dragostea si cu imaginea perfecta pe care i-am construit-o cu greu. Fiecaruia dintre ei.

De inselat, am fost sigur inselata. De altfel, il banuiesc pe fiecare cand si cu cine ar fi savarsit fapta miseleasca. Insa pana la proba contrarie (pe care nicicand n-am detinut-o) cred ca sunt obligata sa-l consider nevinovat.

Motive de separare, insa apar cu carul: “esti prea buna pentru mine”, “am nevoie de o pauza”, “te iubesc mult, insa nu suntem compatibili”… as casca prea mult pana le-as insirui pe toate cate am auzit, dar ar fi inutil fiindca, intr-un final, eu bag mana in foc ca nu exista alt motiv pentru despartire decat aparitia unei alte persoane. De fiecare data cand eu am invocat unul din motivele mai sus enumerate (ori variatiuni pe aceeasi tema), ma indragostisem, mai mult sau mai putin in secret, de un altul. Asadar, sunt sigura ca, ori de cate ori vreun barbat mi-a marturisit ca ma paraseste pentru orice alt motiv decat ca ar fi gasit pe alta… ei bine, gasise o alta!

O fi bine sa invoci pretextul nepotrivirii de caracter ori de cate ori gandul iti zboara la vreun asternut strain? Corect si moral nu prea ar fi… se zice. Dar propun primului curajos care a marturisit adevaratul motiv al despartirii sa arunce prima piatra. E drept, pe termen scurt, e mai usor si pentru cel ce paraseste, dar si pentru parasit sa accepte ca Universul intreg ar sta in calea unei iubiri. Aceasta scuza ii da ocazia aceluia care sufera sa isi regaseasca refugiul in orgoliu in timp ce isi culege inima faramitata. Si apoi, recunosc, e mai usor si pentru adulterin sa scape basma curata. Pe termen lung insa, lucrurile stau putin diferit. Asa cum afirmam cateva randuri mai sus, e mult mai greu sa uiti o iubire “imposibila” decat una omorata de doua picioare lungi si o pereche de sani rotunzi. In timp ce in prima situatie condamni divinitatea si strangi furie la inghesuiala cu iubirea ce refuza sa paraseasca domiciliul, in cea de-a doua situatie iti poti canaliza ura optional catre fostul iubit si/sau catre purtatoarea de picioare lungi si sani rotunzi.

Cum o fi mai bine? Sa fim sinceri cu pretul orgoliului, ori sa dam vina pe destin? Intr-un final, suntem atat de altruisti incat sa ne gandim mai repede la binele celuilalt in timp ce ne improscam singuri cu noroi? Or sa-l lasam visand la dragoste cat mai mult timp in eventualitatea in care ne plictisim de noutate si ne dorim sa revenim in bratele celui care inca ne mai iubeste?

Toate editorialele Kudika »