De ce imi doresc sa fi spus NU cand sotul meu m-a cerut de sotie

Am fost intotdeauna una din acele persoane care nu credeau in casatorie. Le consideram inutile si depasite si, ca o femeie care valora profund independenta, un angajament facut pe viata unei alte persoane parca nu se alinia deloc cu convingerile mele. Nu am vrut sa fiu “sotia cuiva” si nici nu imi placea ideea de “a avea un sot”. Aceste etichete reprezentau ceva ce nu imi doream in viata mea, un sentiment care a crescut tot mai mult dupa o despartire teribila in urma cu patru ani.

Insa, in 2013, pe o straduta romantica din Paris, indragostitul meu prieten (acum sot) era intr-un genunghi… cerandu-mi sa ma casatoresc cu el dupa doar cinci luni de relatie. In, in ciuda a tot ce stiam si simteam… am spus “DA”.

Am mai avut discutii despre casatorie inainte de acea noapte, dar nu in modul in care cred eu ca alte cupluri au. Initial, mi-am exprimat preocuparile mele cu privire la convingerile pe care le am, iar el mi-a spus ca, dupa ce a divortat de prima lui sotie, si-a jurat ca nu va mai face aceasta greseala inca o data. Dar, intr-un fel sau altul, ne-am apropiat foarte mult, iar conversatia a inceput sa se schimbe. Era ca si cum amandoi voiam sa demonstram ca, in ciuda trecutului nostru dificil, suntem capabili de iubire. Asa ca am uitat de tot si de toate… si am ales sa facem pasul cel mare.

In timp ce imi punea inelul de logodna pe deget, am stiut in ce ma bag: el este cu aproape 10 ani mai in varsta decat mine, are doi copii si o fosta sotie. Eu eram o tanara rebela, care scria despre sex si voia sa fie libera, iar el era un parizian timid, muzician romantic. Insa mi-am spus ca putem depasi aceste diferente.
In saptamanile dupa propunere, stateam si ma gandeam daca era gresit ca acceptasem cererea de casatorie. De ce sa nu locuim impreuna? De ce sa nu sarim complet peste casatorie? Pentru a ma linisti, m-am gandit la toate cuplurile casatorite pe care le stiam… pareau fericite cu angajamentul lor reciproc. Din pacate, pentru fiecare cuplu fericit pe care il stiam, era un alt cuplu care imi demonstra ca mariajul a distrus relatia lor.

Imi era teama… si l-am lasat si pe el sa vada ca sunt speriat. Dar intotdeauna venea la mine si imi spunea ca ma iubeste mai mult decat a iubit pe cineva vreodata, ca vrea sa fie cu mine si nu exista nimeni mai important decat mine. Cand vorbea asa, era usor pentru mine sa reflectez asupra tot binelui din aceasta relatie. Am intalnit un om care a vazut lumea asa cum am vazut-o eu, care gandea la fel ca mine si care imi impartasea fricile. El simtea o dragoste adevarata pentru mine… de ce sa nu il las sa imi demonstreze ca fericirea exista? El ma calma, ma alina, imi oferea siguranta… ma ajuta sa fiu matura.

Am stiut ca nu poate fi o greseala.. asa ca ne-am casatorit pe 9 mai 2014.

Oamenii nu mint atunci cand spun ca mariajul schimba lucrurile. Nu cu mult timp in urma, m-am trezit a fi nevoita sa dau dovada de responsabilitate, nu doar emotional si mental, ci si financiar. Scanteia care era aprinsa in el, cea care l-a inspirat sa imi promita ca va continua cu muzica lui, ca va face eforturi sa evolueze, s-a stins. Lucram zi de zi, 10 ore pe zi, in timp ce el visa cu ochii deschisi. Ne-am spus ca vom trai un an la New York, apoi un an in Paris… acest acord a fost lasat pe apa sambetei. Am plecat in orasul meu fara el, sperand ca mi se va alatura. A facut-o, in cele din urma, insa numai pentru trei luni.

Nu aveam asta in plan. Inainte de a ne casatori, amandoi am fost de acord sa dam o sansa fiecarui oras timp de un an inainte de a decide unde va fi casa noastra permanenta. Dar, odata ce am ajuns sot si sotie, el mi-a spus ca este prea dificil. Din moment ce eu puteam lucra de oriunde… de ce sa nu ne mutam la Paris definitiv?

“Poate ca nu ar fi trebuit sa grabim lucrurile.” – ii spuneam, gandindu-ma daca lucrurile ar fi fost diferite daca nu m-ar fi cerut de sotie in acea noapte superba in Paris… sau daca eu nu as fi spus “DA”. El mi-a raspusn ca nu regreta nimic si ca nu ar fi asteptat mai mult timp pentru a ma cere de sotie.

Nu eram de acord. As putea spune chiar ca a fost o greseala. Eu si sotul meu ne-am logodit pentru iubirea noastra. Nu ne-am oferit timpul necesar pentru a ne cunoaste si a invata cum este sa traim impreuna. Am proiectat in celalalt ceea ce ne doream sa vedem in loc de ceea ce era cu adevarat. Eram doi oameni care se inspirau reciproc pentru a vedea lucruri marete, o viata impreuna si o iubire ca in povesti in doua dintre cele mai frumoase orase din lume. Dar cand a venit timpul sa punem aceste vise in realitate… am uitat ce trebuie sa facem.

Poate ca daca asteptam mai mult timp am fi vazut lucrurile mai clar.. si ne-am fi dat seama de problemele noastre. Din pacate, in aceasta vara am decis de comun acord sa ne despartim.

Acum imi pare rau ca in acea noapte frumoasa din Paris nu am spus “Te iubesc, dar NU”. Am fi putut astepta impreuna si apoi, poate ca toate visele deveneau realitate.

L-am lasat sa mearga pe drumul lui, iar eu am mers pe al meu.

Ce urmeaza? Pentru moment, am incercat sa ma vad prin ochii mei. Trebuie sa ii multumesc lui pentru incredere, pentru faptul ca m-a facut sa cred din nou in dragoste si pentru ca m-a ajutat sa ma iubesc. Intr-un fel ciudat, ii sunt recunoscatoare si pentru aceasta casatorie, care mi-a oferit posibilitatea de a imi da seama ce imi doresc de la urmatoarea relatie.

foto prima pagina: Majdanski, Shutterstock

---