Povestea barbatului care a pierdut TOTUL, dar nu se da batut

Parintii mei au fost foarte sustinatori in educatia mea, dar nu m-au putut indruma in viata. Tatal meu a fost fermier, iar mama casnica. Ei nu stiau prea multe despre stiinta. Dar mi-am dorit foarte mult sa devin om de stiinta; am absolvit liceul fiind pe locul trei ca medie in toata Siria. Am lucrat in constructii, in programul de seara, pentru a imi putea plati scoala. Chiar si adolescent, mi-au dat santiere intregi de constructii pentru a le gestiona.

Am absolvit facultatea fiind primul din clasa mea. In timpul doctoratului mi-a fost oferita o bursa. Am suferit pentru visul meu, i-am oferit aproape totul. Daca as fi avut 100 de lire, as fi cheltuit toti banii pe carti. Scopul meu final era sa devin un om de stiinta important si sa ajung lumea.

Casatoria mea nu a fost aranjata. Eu si sotia mea ne-am casatorit din dragoste. Ne-am intalnit cand eram studenti la universitate. Ea studia Dreptul. Am construit o familie impreuna, am fost o familie foarte moderna. Am avut zile bune si zile rele, zile bogate si zile sarace… dar am fost mereu impreuna. Am mancat fiecare masa impreuna cu copiii nostri, pe care i-am educat foarte bine.

Fiica mea a studiat medicina, fiul meu a fost cel mai destept din scoala sa. Eram o familie cunoscuta in comunitatea noastra. Nimeni nu a avut o problema cu noi. Nu avem nicio afiliere cu vreun partid sau regim politic. Sincer, toata lumea ne-a iubit.

Am construit aceasta locuinta pentru familia mea. Am salvat bani pentru ea, am proiectat-o si am supervizat constructia. Prima racheta a trecut prin casa galbena si a explodat in interiorul casei roz. Este interzis sa fie utilizate rachete in zonele rezidentiale; in interior erau 116 bombe mici si fiecare bomba era umpluta cu ace si schije. Casa de culoare roz era a fratelui meu si a familiei sale… a fost rupa in bucati.

Cea de-a doua racheta a aterizat in casa verde, dar nu a explodat. Asta era casa mea. In cazul in care racheta ar fi explodat, eu nu as mai fi avut niciun copil cu mine. Dar asa a distrus doar ultimul etaj, unde erau sotia si fiica mea.

Saisprezece persoane au murit in atac. Sapte erau din familia mea.

Eu supravegheam un proiect din afara orasului in momentul in care rachetele mi-au lovit casa. Nimeni nu era in jur pentru a imi ajuta familia, asa ca fiul meu a trebuit sa scoata afara bucatile ramase din mama si sora lui. Avea 14 ani la momentul respectiv; era un tanar foarte destept. El a fost primul din clasa lui.
Acum nu mai este la fel… imediat dupa ce s-a intamplat asta, el a inceput sa scrie “mama”in caietul sau, pe toate paginile. Plange in timpul noptii. Au trecut doi ani, dar inca sufera foarte mult, ii este foarte greu sa se concentreze. Oboseste foarte usor.

Fiica mea era si ea in casa. Ea inca are srapnelul in gat. Noi am supravietuit, insa psihic suntem morti. Totul s-a terminat pentru noi in acea zi, asta a fost destul nostru. Asta a fost partea noastra in viata.
Tot ceea ce nu a fost distrus in acel moment in casa noastra a fost urat in urmatoarele zile. Am plecat cu nimic. Nici macar nu pot plati chiria acestui apartament. Am fost in Turcia pentru doi ani. Sunt mort aici. Nu am nicio viata, nu sunt respectat de oamenii din jurul meu si copiii mei nu mai merg la scoala.

Am un doctorat, dar nu am voie sa lucrez fara un permis de sedere. Exista o universitate la care se preda dupa o carte pe care eu am scris-o, dar inca nu imi acorda un loc de munca. Pentru a supravietui sunt obligat sa creez modele si sa le dau mai departe cetatenilor turci, care iau toate creditele si imi ofera bani doar pentru a acoperi costurile legate de materialele cumparate. In acest an am creat planuri pentru un proiect de constructie gigant de 270 de case mari. Am fost platit poate un procent din ceea ce un cetatean turc ar fi castigat. Nu exista niciun respect pentru munca mea de aici. Doar banii sunt respectati.

Nu am avut probleme inainte de bombardamente. Cred ca acest cancer a venit din cauza tristetii si stresului. Este in stomacul meu, devine tot mai dureros. Singurul motiv pentru care pot vorbi cu tine acum este pentru ca am luat un calmant. Nici nu mai pot manca, am hemoragie internat. Am fost la cinci spitale aici. Mi-au spus ca nu mai pot face nimic, mai ales ca nu am nicio asigurare si nici beneficii. Prietenul meu din America i-a spus ca este o interventie chirurgicala usoara, dar eu lupt cu timpul aici. Se raspandeste si cred ca in curand va ajunge si mai departe de stomac. Si apoi nu mai pot face nimic.

Eu inca mai cred ca am o sansa sa facem o schimbare in aceasta lume. Am mai multe inventii care sper sa fie brevetate o data ce ajung in America. Una dintre inventiile mele este utilizata acum cu metroul din Istanbul si presupune generarea electricitatii prin deplasarea trenului.

Am schite pentru un avion care poate zbura pentru 48 de ore, fara combustibil. M-am gandit la un dispozitiv care poate prezice cutremurele cu saptamani inainte ca acestea sa se intample. Vreau doar un loc pentru a imi face cercetarile. Am aflat azi ca voi pleca in Troy, Michigan. Nu stiu nimic despre asta. Sper ca este sigur si ca este un loc unde se respecta stiinta. Vreau doar sa ma intorc la locul de munca. Vreau sa fiu vazut din nou ca o persoana. Nu vreau ca lumea sa creada ca renunt. Sunt inca aici.

sursa material + foto interior si prima pagina: Humans of New York, Instagram

---