Despre barbatul caruia ii voi ramane vesnic recunoscatoare

Cred ca aveam vreo 9 ani cand mi-am rugat mama vitrega sa ma duca la biblioteca. Ea, nefiind cea mai buna mama din lume, ma lasa in fata usii spunandu-mi ca va veni dupa mine in aproximativ o ora. Nici macar nu a asteptat sa intru in cladire.

Urc treptele din fata, ajung in fata usii de la intrare, trag de ea… si aflu ca biblioteca este inchisa intreaga zi. Nu stiu ce sa fac si stau in fata cladirii speriata, tremurand din ce in ce mai mult. Nu este nimeni in jur si nu stiu ce sa fac. Imi este frica si ma simt abandonata.

Dupa mai bine de jumatate de ora de stat in acelasi loc, uitandu-ma cu atentie la fiecare masina care trecea sperand ca in una sa fie mama mea vitrega… vad un barbat de cealalta parte a strazii care ma observa si se indreapta catre mine.

El traverseaza si trece fix pe langa mine, apoi se asaza la 4-5 metri de mine.

“Esti bine?” – ma intreaba el cu o voce dura.

Eu nu stiu cum sa reactionez, imi este prea frica de el, asa ca doar dau din cap.

“Vine cineva sa te ia?” – continua el.

Dau din nou din cap… si raman tacuta.

“Bine, atunci o sa astept cu tine. Nu vreau sa patesti ceva.” – mai spune el.

Nu mai spun nimic inapoi si continui sa ma uit la masinile care trec prin fata noastra. Iar el este acolo, la doar cativa metri de mine. Dupa 30 de minute, vine si mama vitrega sa ma ia. El este inca acolo, in stanga mea, la 5 pasi de mine…

Ma gandesc la asta destul de des, faptul ca el mi-a fost alaturi a insemnat foarte mult pentru mine. Insa, in acel moment, tot ce am facut a fost sa fug catre masina mamei vitrege si sa ii fac cu mana. Nici macar nu m-am uitat la el… si merita mult mai mult decat atat.

foto prima pagina: Golden Pixels LLC, Shutterstock