Suntem pe acest pamant SA FIM oameni!

Era o dimineata de weekend. Aranjam alaturi de sotia mea masa pentru micul dejun, in timp ce afara fulgii de zapada se asterneau pe pamant. Pentru o clipa ea s-a oprit privind la ce a pictat furtuna noptii. Dintr-o data s-a dus la fereastra cu ochii mari. M-a speriat reactia ei si am intrebat-o daca este in regula:

"Uite... pe lac... este o gasca acolo!"

Ea a fugit in biblioteca si a scos binoclul. Chiar era o gasca, cu aripirile stranse in jurul ei si picioarele pe lacul inghetat. Apoi, din cerul plin de nori, un stol de lebede si-a facut aparitia. Ne uitam minunati de acest spectacol. Sirul alb de pasari a devenit un cerc alb, care plutea pe cer. Sotia mea era uimita de ce se intampla. In timp ce lebedele au inceput sa inconjoare gasca inghetata, ea se temea ca biata pasare sa nu fie omorata de aceste lebede mai puternice.

In schimb, ceva incredibil s-a intamplat. Lebedele s-au asezat pe gheata, gaturile lor lungi ridicandu-se si coborandu-se in acelasi timp, din nou si din nou. Ele au continuat pentru o lunga perioada de timp. In cele din urma, gasca a fost ridicata pe o bucata de gheata in mijlocul lacului. Lebedele s-au ridicat din nou in cer, in urma liderului si, plutind in cerc asteptau urmatoarea comanda de la liderul lor. Gasca a inceput sa isi miste picioarele pe gheata, in timp ce lebedele ii urmareau fiecare miscare.

Apoi, ca si cum ar fi strigat "Eu nu pot zbura", patru lebede au coborat pe gheata in jurul ei. Ciocurile lor puternice razuiau aripile gastei de sus in jos, incercand sa ii topeasca gheata de pe pene. Incet, incet... gasca si-a deschis aripile. Cand, in cele din urma, aripile au fost complet intinse cele patru lebede si-au luat zborul si s-au alaturat grupului. Ele si-au reluat calatoria in formatie perfecta.

In spatele lor, ridicandu-se cu o viteza incredibila si parca o enorma bucurie, gasca si-a luat zborul. Ea le-a urmat, dand din aripi de doua ori mai repede, pana cand le-a prins din urma... pana cand a intrat in ultimul capat al liniei, ca un copil mic dupa grupul baietilor mai mari.

Sotia mea i-a privit disparand peste varfurile celor mai indepartati copaci. M-am uitat la ea si abia atunci mi-am dat seama ca lacrimile ii curgeau pe obraji. Am luat-o in brate si am stat asa cateva secunde, fara ca niciunul dintre noi sa vorbeasca.

Aceasta este o poveste adevarata. S-a intamplat.. si ma gandesc la ea in momentele dificile ale vietii mele si uneori ma intreb: Daca aceste pasari pot face asta, noi de ce nu putem?

Este timpul pentru o lume mai buna! Sa fim mai uniti, sa ne ajutam unii pe altii.

foto prima pagina: Prazis, Shutterstock