Idei și sfaturi care m-au ajutat să nu țip la copilul meu

Cu fiecare zi ce trecea înțelegeam nu doar că parentingul este dificil și poartă o responsabilitate imensă, ci și că parentajul este o experiență atât de personală, că este aproape imposibil să faci comparații sau să critici, că fiecare detaliu din viața părinților sau bunicilor are să influențeze reacția în fața atitudinii copilului.

Descopera aia tot ce ai nevoie pentru copilul tau, intr-un singurl loc.

Așadar am căutat păreri, am citit blogurile și cărțile specialiștilor, m-am înscris în grupuri de parenting și am căutat răspunsuri care să mă ajute cu adevărat să reușesc să am, dacă se poate tot timpul, o relație cât mai armonioasă cu copilul meu, plină de dragoste și respect.

Am strâns astfel, atât din sfaturile specialiștilor sau ale altor mame, cât și din experiența personală, o serie de idei care mă ajută să nu țip la copilul meu, idei despre care vorbesc în rândurile de mai jos.

Parentajul este o experiență personală

Sunt conștientă de inocența unui copil și înțeleg că, atunci când unele reacții ale lui îmi provoacă disconfort, adesea acest disconfort este legat de modul în care eu percep de fapt situația. De exemplu când nu mă asculta, când plânge (deși mă controlez, încă mă doare să îl văd plângând), când insista într-o activitate periculoasă etc., adesea emoțiile negative pe care eu le experiemntez sunt legate fie de trecutul meu, de traume nevindecate, fie de teama mea de a pierde controlul. Am incercat să constentizez toate acestea și mă ajută să mă gândesc întâi la ce simt, atunci când mă enervez și sunt aproape de a-mi pierde controlul. Mă ajută să îmi „disec emoțiile”.
Acum încerc să mă concentrez în a recupera controlul asupra mea și nu asupra copilului. Dacă reușesc, totul este în regulă (mă folosesc uneori și de tehnica celor 2 respirații, de care voi vorbi mai jos). Și încerc să nu am remușcări, emoțiile intense nu mă fac mai rea, mă fac umană.

Eu sunt exemplul lui

Încă din primele luni de viață mediul familial reprezintă cel mai bun exemplu de comportament pentru copil. Felul în care mami și tati reacționează unul în raport cu celălalt, cum își rezolvă conflictele, oboseala, neputință, cum reacționează în fața mesei sau a altor activități pe care le fac aceștia reprezintă un exemplu pentru copil. Dacă stările tensionate ni le exprimăm țipând, copilul înțelege că așa trebuie să își exprime emoțiile și mai mult, că așa ar trebui să încerce să își rezolve conflictele. Astfel comportamentul degenerează, copilul țipă mai târziu, când se poate exprima, părintele țipă și el, tensiunea între părți crește și mai mult, iar rezultatul nu poate fi unul bun.
Mă ajută să mă gândesc că alt exemplu mai de încredere decât mine nu are, astfel îmi temperez impulsurile.

Identificarea declanșatorilor

Acesastă idee este strâns legată de prima. Doar că pe prima am pus-o în aplicare la început, când mă luptam cu mine, până ce am făcut o „siteză” a declanșatorilor, astfel încât să îi identific imediat. Acum doar știu că anumite lucruri sigur îmi destabilizează dispoziția, ceea ce mă ajută să și previn unele evenimente. Mă ajută chiar să îi anunț și pe cei din jur cu privire la ce va urma, de xemplu că suntem în pragul unei crize, nu de alta, dar să nu rămână să se uite insistent la noi, că nu vor aduce niciun beneficiu.
De exemplu știu că atunci când insistă într-o activitate periculoasă risc să-mi pierd cumpătul. Identific, îl anunț și pe copil despre ce este vorba, îi spun că indiferent dacă insistă eu nu voi lăsa să i se întâmple ceva rău și că voi interveni dincolo de voința lui, așa cum pot eu și îl rog să mă înțelegea. Nu mă „înțelege”, dar știe și el la ce să se aștepte și depășim conflictul cu plâns și criza, dar de proporții mult mai mici. E doar un exemplu.

Un alt declanșator apare când am program fix (o programare, o oră fixă să ajung undeva). De obicei evit aceste momente, mă pregătesc din timp, planific momentul chiar și cu câteva zile înainte, să reușesc să îi fac față. Îmi iese 99% din situații, dar 1% nu. În aceste momente mă liniștec gândind că oricum, cu scandal sau fără, tot vom întârzia, accept asta și văd ce pot recupera din situație.
Pentru alți decalnsători am găsit soluții minunate în „Jocul atașamentului” si "Lacrimi si crize de furie" de Aletha Solter și „Rețete de jocuri” de l. Chhen, specialiști care m-au ajutat atât de mult, alături de scrierile lui Alfie Kohn. Vi-i recomand cu toată inima.

Să accept plansul și criza copilului

Odată ce a început criză, nu încerc să o opresc. Știu că orice explicație în criză nu își are rostul, copilul „nu mă aude”. Îi rămân alături cu dragoste și cu respect, îi spun că îl înțeleg și empatizez cu suferință lui, îl aștept să se liniștească. Abia apoi copilul este dispus să asculte și explicația mea, dar și variantele pe care i le pun la dispoziție (dacă găsesc) să rezolvăm problema sau să trecem peste.

Aici trebuie să precizez că îmi este greu să îl văd plângând. Dar înțeleg că este bine pentru el și pentru noi. Dar da, încă îmi e greu...

Să renunț la logica mea

Deși sunt situațîi când sunt convinsă că am toată dreptatea, totuși nu este mereu așa. Un exemplu care sugerează cel mai bine ceea ce vreau să spun l-a relatat Aletha Solther în „Jocul atașamentului”. Povestește despre o mama care abia terminase curățenia în casă, când fetița ei a aruncat pe jos în sufragerie toate pufarinele. Deși înțial s-a enervat și ii treceau multe replici prin minte, totuși i-a spus calm fetitei: „te rog să strângi pufarinele”. Fetiță a zis scurt „nu”. Înainte de a lua orice decizie, mama s-a gândit să o întrebe de ce nu vrea să le strângă. Fetiță a răspuns că își dorește să le mănânce. Atunci mama a înțeles că era gata să facă o greșeală. I-a explicat fetiței că tocmai a făcut curat și își dorește să rămână astfel camera, așadar o roagă să le strângă in pungă și să le mănânce de acolo. Fetița, înțelegând motivele mamei, a strâns pufarinele și le-a mâncat din pungă.

Logica copiilor este pură, ei nu vor să ne facă rău. Încercarea de a-i înțelege motivele copilului meu mi-a dezvăluit de multe ori dreptatea din spatele faptelor lui și astfel am evitat neintelegerile.

Îl respect

Am citit idei despre a privi copilul ca pe un egal, dar eu personal nu pot trece peste faptul că realitatea nu stă chiar așa. Capacitatea lui de a înțelege și procesa evenimente și fapte este mare, dar totuși unele adevăruri, acte cu încărcătură emoțională puternică îl pot devasta mai mult decât pe noi, adulții. Eu cred că informațiile trebuie să fie sincere, adresate cu respect, dar oferite cu multă, multă grijă privind puterea copilului de a le asimila. De multe ori poveștile pot fi salvatoare.

Îmbrățișarea ia locul violenței (inclusiv verbale) și pedepsei

Se întâmplă uneori să mă văd nevoită a interveni forțat, fizic, în comportamentul copilului. De exemplu când a găsit un cuțit sau când nu vrea să urcăm scările blocului pentru a ajunge acasă din parc. Nu putem dormi în parc. Aceste situații sunt rare, este adevărat, dar există. Am ales să nu mă enervez, ci să intervin, fizic și ferm. Mă apropii, eventual îndepărtez ferm vreun obiect nociv sau obstacol, apoi îl iau în brațe. Tot în brațe urcăm în casă, în timp ce el se zbate și țipă, explicându-i că ii înțeleg suferință, dar atâtea ore are ziua și nu avem ce face.

Regula celor 2 respirații

Deși de cele mai multe ori îl anunț din timp cu privire la ce urmează să se întâmple sau reușesc pur și simplu să calmăm conflictele dintre noi sau neînțelegerile, totuși sunt situații când esuez în lupta cu mine. Pur și simplu simt un gol, nu pot gândi, deci nu pot recurge la nicio metodă de calmare, creierul meu pare blocat și tot ce vreau este să tip sau să plec. Sunt foarte rare aceste situații, dar sunt. În așa momente nu funcționează nimic, așadar am găsit un sfat de la o mămică din comunitățile de parenting, care spunea că ea se oprește și trage de două ori, cât de lent poate, aer adânc în piept. Ei bine... la mine a mers de minune. Când simt că nu mai am control asupra mea și nu pot gândi, această tehnică mă ajută enorm.

În final, despre managementul emoțiilor

Am lăsat la final această parte pentru că eu chiar la final o aplic. Atunci când stările tensionate se domolesc și între mine și copil se reinstalează armonia, mă gândesc cum aș putea să îl ajut să gestioneze mai bine emoțiile care tocmai s-au echilibrat. Cum ar putea să le prevină sau ce alternative ar exista. Așadar uneori îl ghidez în acest sens, încerc să îl ajut să aibă un management emoțional mai eficient. Dar pentru mine este o activitate cu două tăișuri, pentru că nu vreau să îi modelez comportamentul, NU VREAU SĂ ÎL SCHIMB, VREAU DOAR SĂ ÎL AJUT SĂ SE SIMTĂ BINE ÎN PIELEA LUI. Nu știu dacă fac bine, mereu mă întreb, tocmai de aceea am început ideile acestui articol pornind de la faptul că parentingul este, înainte de toate, personal. Este așa cum îl simțim, așa cum putem, așa cum reușim, influențat totodată de trecutul și experiențele noastre mai mult sau mai puțin dureroase.

Dar ca părinți învățăm în permanență. Învățăm de la specialiști, de la mame, de la noi și mai ales de la copii.

Vă invit, dragi părinți sau bunici, să povestiți din experiența voastră ce vă ajută să va mențineți calmul, cum rezolvați tensiunile din relația părinte-copil. Orice sfat poate fi de ajutor.

Foto Oleksandr Chukhil, Levranii/ shutterstock

---