Mizeria fizica si maretia creatiei

Intr-o scrisoare din 1860 declara ca se afla inca de mult timp in pragul sinuciderii si ceea ce il oprea era lasitate si poate regretul, declarandu-se coplesit de “frica de a nu mai putea gandi, nici de a scrie vreun rand”.

In primavara anului 1864 se refugiaza in capitala Belgiei, ispitit de promisiunea unor castiguri materiale, prin lecturi si conferinte publice, dar si prin editarea operei sale complete. Dupa 10 luni de la exil reapar simptomele suferintei sale, de aceasta data mai grave: se agraveaza melancolia si episoadele confuzionale, apar tulburarile vizuale, crize gastrice, algii, considerate reumatice si nevralgice.

La 30 noiembrie 1865, intr-o scrisoare adresata lui Ancelle, avocatul mamei sale, isi exprima teama de a nu-si mai revedea mama (dupa ce ii facuse acesteia o vizita cu putin timp in urma). Tot lui Ancelle ii scrie la 26 decembrie: “Am avut ceva vag in cap, o ceata si distractibilitate. Aceasta tine de acea indelungata serie de crize si, de asemenea de folosinta opiumului, a digitalei, a beladoniei si a chininei… Sunt foarte obosit”.

La 15 martie 1866 se hotaraste brusc sa se intoarca definitiv la Paris. Acest lucru nu mai este posibil din cauza unei crize foarte violente. O luna mai tarziu Ancelle il interneaza intr-o casa de sanatate tinuta de calugarite. Instiintata, mama sa soseste la Bruxelles si ea suferinda si abia tarandu-si picioarele semi-paralizate. Il gaseste pe poet intr-o stare deplorabila: se instalase afazia mixta, de receptie dar si de comunicare verbala.

Prezenta mamei, atat de mult dorita, ii intretine o permanenta stare de irascibilitate si doctorul sau recomanda indepartarea acesteia de la capataiul bolnavului. La 4 iulie este transferat intr-o casa de sanatate. Aici se obtin unele ameliorari insa acestea nu au fost de lunga durata. Mama sa i-a fost alaturi pana la sfarsit, fiind martora destramarii acestui mare spirit ruinat de vicii, copilul sau. In ultimele luni de viata poetul nu s-a mai ridicat din pat si a murit intr-un final in ziua de 31 august 1867.

Baudelaire a marturisit deschis in opera sa ca folosea opiu, hasis, alcool. Sunt atatea poezii si poeme inchinate vinului, preamarindu-i virtutile. A scris nenumarate poeme in proza ce denunta farmecul si tirania opiului. In eseul “Paradisele artificiale” descrie surprinzatoarele stari sufletesti patologice provocate de hasis, o lume ireala, de vis indus. Aceste excese au avut insa, cum era de asteptat, efecte nocive, de cosmar chiar, ruinandu-i sanatatea si revelandu-i finalul tragic, exprimat in apelul suprem: “O Moarte, batran capitan, a sosit timpul sa ridicam ancora!” Ceea ce reproseaza insa cel mai mult Baudelaire drogurilor este abdicarea vointei. El trage un real semnal de alarma, concluzionand ca: “ cel ce va recurge la un drog pentru a gandi, nu va mai putea gandi fara acel drog”.

...Dupa cum insusi poetul anticipase iar viata i-a confirmat: “Cred ca viata mea a fost damnata de la inceput si ca asa va ramane pentru totdeauna.” Insa a ramas asa cum el insusi si-a dorit si a devenit ceea ce cu mult timp in urma isi propusese: scriitor cu aripi de albatros.

Un articol de: Lucia Ionescu

---