Mic Tratat Despre Prostia Inteligentei

Forma de prostie insuportabila: cand ai descoperit ceva, sa presupui ca trebuie informati si ceilalti, altfel zis sa nu-ti inchipui nici un moment ca celalalt stie poate deja ceea ce-ai vrea sa-i aduci la cunostinta. Sa nu te poti pune in locul celuilalt, sa-i vorbesti fara a incerca sa stii ce are in cap, ce cunoaste si ce nu cunoaste, sa nu tii cont de asta, sa-l subestimezi in definitiv, in orice caz, sa-l neglijezi: prostie – si deci reactie de manie.

Gulliver m-a oprit imediat: nu despre asta voia el sa vorbeasca. Exista, fara-ndoiala, neghiobi, obtuzi, insi care nu stiu nimic si care vorbesc prea mult, marginiti, indivizi care nu-si dau seama ca repeta pretutindeni ceea ce se poate auzi pretutindeni etc. Pe el insa il intereseaza mai degraba prostia – a insistat asupra acestui punct – celor care au toate mijloacele de a nu fi prosti, prostia oamenilor inteligenti. Si spune ca nici pe el nu-l amuza asta, dar nici nu-i starneste cu adevarat mania. Pe el il face sa sufere. „Da, sa sufar. Cuvantul e tare, dar asta-i adevarul. In primul rand fiindca iubesc profund acordul, iar dezacordul ma intristeaza.“

I-am atras imediat atentia ca mania consensului era un mare factor de prostie. Vesnica atractie pentru conformism, acest instinct gregar pe care-l explica obtinerea confortului fizic (toata lumea incalzindu-se corp la corp in aceeasi caverna) si care se regaseste acum in cea a confortului intelectual. Or, inteligenta, i-am spus, consta intotdeauna, cred eu, in a face un pas inapoi si a te privi, inclus in grup, pentru a constata atunci, eventual, ca behai la unison. Dorinta patimasa de-a apartine grupului nu poate desigur sa conduca decat la conformism. M-a oprit din nou. „Nu vorbesc de consens, care implica un numar mare. Ceea ce ma umple de bucurie, de profunda bucurie, este sa gasesc acord in legatura cu o idee importanta, o carte sau cu un film care mi-a placut, cu un punct de vedere la care tin din toata inima, cu o conceptie despre lume pana la urma. Imi place acordul la fel de mult ca saruturile. Asemeni multor oameni, de altfel. Nu e o slabiciune: cand izbutim sa ne punem de acord, gasim in asta o confirmare a unui simt comun, a existentei unui adevar – de vreme ce gandim asta si tu, si eu, inseamna ca exista un motiv s-o gandim, ca trebuie sa fie adevarat.

---