Obezitatea este una dintre problemele cele mai importante de sanatate cu care se confrunta medicina mileniului trei. Originea latina a cuvantului obezitate (obedo, obedere = a manca in exces, mult si lacom) ne arata ca si in antichitate erau intalnite problemele date de depasirea greutatii ideale, dar odata cu evolutia societatii acestea au fost intalnite tot mai frecvent, pentru ca in zilele noastre in tarile dezvoltate ponderea obezilor sa depaseasca 20-25% din populatia adulta.
Aceasta noua “epidemie” a noului mileniu – obezitatea, tribut platit de schimbarea regimului de viata al omului (care mananca tot mai multe calorii si consuma tot mai putine in activitatea sa din ce in ce mai sedentara) se masoara prin mai multe metode, dar standardul medical din ultimii ani a devenit “indexul masei corporale”- BMI (body mass index), reprezentat de raportul dintre greutatea persoanei si patratul inaltimii acesteia (kg/m2).
Un BMI normal este intre 18-24,9 kg/m2, in timp ce sub 18 este o persoana subponderala. Intre 25-29,9 se afla supraponderalii, iar peste 30 obezii. Intre 30-35 este obezitate de gradul I, intre 35-40 de gradul II iar peste 40 de gradul III. Pacientii cu BMI peste 50 sunt considerati super-obezi, iar cei peste 60 sunt numiti super-super-obezi. Aceste clasificari au un rol practic foarte important pentru ca are valoare in prezicerea problemelor de sanatate ce vor aparea in diferitele categorii de excese de greutate.
Nu exista nici un tratament perfect pentru obezitate. Idealul ar fi tratamentul conservator, in care pacientul accepta si reuseste sa-si schimbe stilul de viata, modificandu-si atat dieta (spre una hipocalorica) cat si activitatea fizica (spre cresterea ei constanta).