3 paradoxuri ale invidiei, emoția veche de când lumea

comunicat de presa: Înainte de a exista Internetul, oamenii aveau interacțiuni cu un cerc restrâns de prieteni/cunoștințe, în situații reale de viață. Digitalul a schimbat totul. Instagramul, TikTok-ul și Facebook-ul ne dezvăluie o fericire desenată cu Photoshop. Case în care există numai armonie, niciodată dezordine sau ceartă, relații fericite, oameni întotdeauna zâmbitori, trupuri fără cusur, sculptate ca de un artist foarte talentat. Este un reality-show care împinge oamenii la o comparație fără sfârșit, un teren extrem de fertil pentru ca una dintre cele mai vechi emoții ale umanității să înflorească: invidia.

În Viața secretă a emoțiilor, carte publicată de Editura TREI, scriitoarea și filozoful italian Ilaria Gaspari ne propune să o privim direct în față. Să înțelegem de unde vine, ce o alimentează și care este substanța din care este plămădită această emoție, care astăzi primește carburant masiv de la rețelele sociale. Iată 3 lucruri mai puțin cunoscute de invidie.

1. Ce vrea, de fapt, invidiosul

„Fericirea dilată inima, invidia o stafidește și o face sensibilă la șocuri. Fericirea este un surâs roditor, invidia este privirea care pietrifică viața dimprejur”, scrie Ilaria Gaspari. Autoarea italiană vorbește despre forța de temut a „deochiului din invidie”, care împletește „o emoție greu de reprimat și o vrajă în toată puterea cuvântului”! Cititorii volumului Viața secretă a emoțiilor vor constata că descântul de deochi nu este o practică eminamente românească. Este întâlnită în multe părți ale lumii, din cele mai vechi timpuri, pentru că exprimă o emoție veche de când lumea. Primul asasinat consemnat în istoria umanității a fost cel al lui Cain asupra lui Abel. Cain l-a invidiat pe Abel, pentru că Domnul a privit cu bunăvoință jertfa lui. Drept urmare, l-a ucis.

Etimologia cuvântului invidie vorbește de la sine: in-videre = „a privi chiorâș”. Invidia apare în clipa în care vedem la altul ceva ce ne lipsește nouă. Primul pas spre suferință este vizualizarea succesului altuia. Dar ce vrea, de fapt, invidiosul? Ilaria Gaspari spune limpede: nimic. „Probabil că cel mai nemilos paradox al invidiei este acela că nu vrea să obțină nimic. Este o suferință complet gratuită, nu-i pasă nici măcar de faptul că atunci când celălalt, despre care crede că se bucură de privilegii nemeritate, ar pierde tot ce are, în acel moment situația invidiosului nu s-ar schimba de fapt cu nimic”, spune Ilaria Gaspari, în cartea Viața secretă a emoțiilor.

2. Invidiosul nu vrea să fie mai bun, vrea ca altul să fie mai puțin bun

Potrivit filosoafei italiene, care analizează emoțiile prin referințe psihologice și culturale, invidia este singura emoție care nu aspiră la progres. Obiectivul invidiosului nu este să câștige. Ce vrea el este ca alții să piardă. Invidia nu aspiră la echitate, ci la nivelare în sens negativ: să nu îi meargă nimănui bine! De aici și gustul toxic al satisfacției atunci când altuia „îi merge prost”.

„Acesta este motivul pentru care invidiosul merită să fie compătimit, fiindcă e aproape caraghios, în ciuda aspectului amenințător. De ce nu dă și peste el norocul? De ce nu e și el frumos, bogat, fericit, iubit? Cred că sunt puține gândurile mai chinuitoare decât acest sentiment de nedreptățire, pe care, în felul său, invidiosul îl justifică a posteriori printr-un comportament odios, fals sau ambiguu”, spune autoarea italiană. Concluzia sa este că motivul suferinței reale a invidiosului este comparația. De ce altul are ce nu are el? Invidiosul „nu dorește să câștige nimic pentru el; singurul lucru care-l interesează este ca nimeni din jurul lui să nu se simtă mai bine decât el”, subliniază Ilaria Gaspari.

3. Originea de nemărturisit a invidiei: nesiguranța de sine

Observațiile filosofului italian Ilaria Gaspari sunt extrem de subtile. La originea invidiei stă o altă emoție, la fel de durereasă ca aceasta: nesiguranța de sine. „Să te recunoști invidios e ca și cum ai spune: lumea nu mă iubește suficient — Domnului nu-i place jertfa mea, simt că-mi lipsește ceva în comparație cu cei din jur. Iar dacă e sinceră, neavând doar scopul de a se autocompătimi, aceasta este una dintre mărturisirile cel mai greu de gestionat, căci se leagă de slăbiciune, de un eșec pe care amorul propriu ne-ar cere să-l ascundem, căci nereușita aduce o mare durere mai cu seamă pentru invidios, atât de atent, îndeobște, cum remarcă Aristotel, la prestigiul social”, spune autoarea cărții Viața secretă a emoțiilor, care concluzionează: „Invidia e o umilire, o patimă rușinoasă”.

Mânia, remușcarea, compasiunea, invidia sau recunoștința – toate sunt emoții universale, trăite de oameni cu aceeași intensitate, indiferent de cultură, limbă sau istorie personală. Ele definesc natura umană și ne unesc, chiar și atunci când par să ne îndepărteze.

Acesta este meritul remarcabil al Ilariei Gaspari în Viața secretă a emoțiilor: ne invită să descoperim nu doar ce simțim, ci și de ce simțim în acel fel. Să privim emoțiile nu ca pe niște slăbiciuni, ci ca pe niște busole ale identității omului. În paginile cărții, emoțiile „mai greu de recunoscut”, ca regretul, antipatia, uimirea, dar și invidia – au un portret complex, construit prin idei din filozofie, literatură, psihologie și confesiune personală. Ilaria Gaspari își călăuzește cititorii prin pagini ale lui Dante, Homer, Shakespeare și marii gânditori ai lumii, pentru a arăta că în spatele fiecărei emoții se află o poveste colectivă, împărtășită de generații întregi înaintea lor.

„Să învățăm limbajul emoțiilor”, așa cum îndeamnă autoarea este un efort dificil, dar eliberator, un mod ca oamenii să se recunoască unii în alții și să se simtă mai puțin singuri. Viața secretă a emoțiilor este astfel un exercițiu de sinceritate și reconectare, o carte pentru toți „răvășiții, rătăciții, neliniștiții și inconsecvenții” – adică pentru fiecare dintre cititori.

sursa foto main: pixabay

---