Povestea bunicii: "Pana cand moartea ne va desparti"

Iubirea vine, uneori, cu pasi mici

Nu mi-a zis bunica niciodata cand anume s-au iubit intaia oara, dar mi-a spus ca nu a „silnicit-o” (nu a obligat-o si nu a presat-o sa faca acest pas). Dar, stand impreuna, dormind impreuna, facand totul impreuna, a inceput sa accepte ca face parte din viata ei, sa ii vada partile frumoase, zambetul perfect, bratele puternice, coapsele musculoase... detalii ce trezesc dorinta in orice femeie.

Dupa un an de casnicie, tradus in 10 luni de incercari, au avut primul copil – ’nea Costel. Dupa in 17 luni, au avut al doilea urmas – acesta a fost tata! Iar la inca 1 an, pe matusa-mea Vali! Acum, ca aveau si o fata, se puteau opri din procreat, dar, rosindu-se in obraji, Mariuca cea batrana mi-a povestit ca doar sarcinile s-au incheiat, nu si vremurile de iubit.

Ilie a avut rabdare cu nevestica lui cea tanara si frumoasa, dar a primit si recompense pe masura: a avut cei mai frumosi trei copii din sat (normal ca spun asta, unul dintre ei este tata!).

Cert este ca iubirea „pana la adanci batraneti” exista. Acum, cand bunicul nu mai este, ea inca ne povesteste inflacarata si cu vocea tremuranda cum mergeau impreuna la targ, cum ii freca picioarele in noptile de iarna pana se incalzeau, cum fiecare sarut si fiecare mangaiere o facea sa tremure de emotie. Bine, poate exagereaza putin, dar adevarul nu poate fi prea departe! Cand inca mai traia, l-am vazut adesea privind-o dragastos, mangaindu-i parul sau sarutandu-i plin de tandrete fruntea.

Chiar a avut noroc de un barbat bun... sau poate toti sunt buni, dar le trebuie femeia potrivita.

Laura, 27 de ani

Sursa foto prima pagina: DepositPhotos