Timpul sa plec

Sa fiu Eu si doar Eu si sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt de o mie de ori mai mult decat pentru ceea ce as fi putut fi.

Sa ma accepte asa cum pasesc, asa cum zambesc, asa cum scotocesc, asa cum palavragesc, asa cum deschid si inchid usi in urma, cum las hainele imprastiate, cum uit sa pun reminder-ul, cum fac dragoste cu el din dragoste, nu din Muntele lui Venus.

M-am rugat sa stiu sa-i deschid usa inimii, apoi sa-i pot intra in sange si sa fiu eu cea care il tine in viata. Nu din egoism, ci din dragoste de vesnicie.

Mi-am dorit dragostea careia sa nu trebuiasca sa ii contorizez timpul, careia sa nu ii dau cheia apartamentului meu si sa ii spun scurt: las-o in cutia postala cand pleci.

Mi-am dorit o parte de Rai si-o parte de Iad traita intre cearsafurile patate de trupurile noastre din care a curs, pana la ultima picatura, dragostea adevarata.

Mi-am implinit dorinta si-am cules cele mai frumoase roade. Ale unei dumnezeiri pe care nu as putea vreodata sa o vand. Am avut parte de acea dragoste pe care am visat-o altfel decat citind-o in carti sau privind-o in telenovele.

Ci acea dragoste pe care mi-am pictat-o in culoarea inimii mele.

Mi-am facut cuib in bratele omului despre care toti au spus ca a inselat atatea, ca a lasat in urma lui lacrimi si suflete frante, care a ucis femeile cu neputerea lui de a pleca la timp din alte asternuturi si a se aseza pentru totdeauna in ale VOASTRE.

Am privit ochii despre care toti spuneau ca sunt inselatori, ca spun ceea ce vrea fiecare femeie sa auda, ca se inchid pentru ca el de fapt saruta prin mine, buzele celeilalte. Cea „inca una” din prezent sau celelalte din trecut, pe care inca le mai iubeste.

Am ascultat vorbele pe care toti au spus siguri pe ei ca le spune tuturor, ca le invata pe de rost, ca la scoala si ca le stie atat de bine, incat mereu va primi nota maxima.

Caci as alege victime dintre femeile care sunt in cele mai dramatice clipe din viata lor. Si-atunci profita. Acolo e locul lui.

Am stat langa barbatul despre care toti spuneau ca va pleca si se va intoarce frecvent, pentru ca locul lui nu este langa mine, ci langa o femeie care valoreaza- pentru el- cat 1000 ca mine. Ca desi sta langa mine, gandul ii este la celelalte, pe care le minte la fel de frumos ca le iubeste. Ca le doreste, ca nu le-a uitat.

Am zburat cu barbatul care nu mi-a cumparat bilet, nu mi-a daruit copii si nu mi-a pus pe deget o verigheta. Nu a facut totul pentru mine si nu a uns balamalele mandriei mele cu sintagma „doar al tau”.

M-am imbracat intr-o zi ca o cersetoare si am stat la usa inimii lui. Sa vad daca mi-ar da un banut de n-ar sti cine sunt. Dar n-am avut curajul sa raman pana iese din casa. Mi-a fost teama ca se va opri. Sau ca va pleca nepasator.

Da, de ambele mi-a fost teama.

Caci de se oprea ar fi durut ca ofera oricui. Si de ar fi plecat, ar fi durut indiferenta.
Am decis sa ma cuibaresc la pieptul lui Eu, chiar daca or avea dreptate toti cei care spun ca asa isi spun si altele.

Si m-am cuibarit, spunandu-mi cu lacrimile siroind:

„Trebuie sa invatam sa lasam, ca sa putem merge mai departe.”

Caci stiu ca intr-o zi va trebui sa las. Locul meu alteia.

Definitiv.

material scris de Monica Berceanu

---