Kudika
25 Decembrie 2013

Miracolele de Craciun nu apar la televizor

Craciunul a fost dintotdeauna sarbatoarea mea preferata. O asociez de cand ma stiu cu familia, atentia primita de parinti, tandretea miloasa a bunicilor, mirosul de cozonac proaspta copt, bradul impodobit, noptile de frig cumplit in care mergeam la colindat fara sa-mi pese ca dardaiam pe drumuri.

Treptat insa Craciunul a inceput sa isi piarda din farmec si a devenit cu anii o zi peste care trebuia sa trec strangand din dinti. Ma simteam coplesita de reclame stridente, lumini si decoratiuni kitchoase pe strazi, vizibile probabil de pe luna.

Oamenii din jurul meu pareau din ce in ce mai interesati de marimea pachetului de sub brad si nu de frumusetea gestului. Ma simteam ca in povestea lui Hans Christian Andreson cu Craiasa Zapezii si cioburile ei care orbeau oamenii si ii faceau sa nu mai vada lucrurile frumoase. Sau poate ca eu eram oarba si nu ma mai puteam bucura de magia Craciunului.

Mi se parea ca totul in jurul meu era saracie cu luciu. Primarii incercau sa-si asigure electoratul pentru anul care urma cu o sacosa de cartofi, malai, fasole, zahar si ulei, atat de bine primite de oamenii sarmani care nu observau cum erau cumparati.

Sefii incercau sa ia fetele angajatilor cu cadouri lipsite de semnificatie dar ambalate pompos iar familiile suficient de norocoase incat sa se stranga in jurul mesei erau prea ocupate sa manace pana la decesul ficatului in timp ce se uita la televizor, la filme cu familii care regaseau spiritual de Craciun.

costum de craciunita

foto shutterstock femeie in costum de craciunita

Traiam la vremea respectiva sub ceea ce eu numescc “blestemul fetei batrane”. Ca un facut, la fiecare Craciun, Revelion, 8 Martie, Dragobete si zi de nastere eram singura cuc! Fie ma desparteam de cate un Fat-Frumos cu cateva saptamani inainte de eveniment, fie ma incuiam in casa si se facea anul pana cand simteam nevoie de companie masculina.

Ma lua cate o depresie de ti se facea mila de mine. Ce e mai rau e ca perioadele de depresie coincid cu perioadele in care exista mancare din abundenta in fiecare casa si ma consolam cu cate o furculita cu salata de boef sau o sarmaluta bine infasurata. Daca ma cunosteai, iti dadeai seama de starea mea de spirit dupa numarul pe care il purtam la blugi. Cum incepeam sa ma rotunjesc, eram limpede amarata si ma transformam in spaima frigiderului. Cand ma indragosteam, slabeam vazand cu ochii si paseam mandra ca o gazeluta.

Mi-am dat seama ca in ritmul asta nu se mai putea si nu aveam cum sa imi reglez colesterolul dupa ritmul in care barbatii intrau si ieseau din viata mea. Dupa lungi si indelungate batalii, am descoperit si calea de mijloc. Nici prea-prea, nici foarte foarte!

Nu stiu de ce mi-am imaginat ca fericirea mea personala are legatura cu greutatea. Credeam ca atunci cand o sa ajung la masurile ideale, dragostea o sa-mi bata frumos la usa, o sa-mi zica saru’mana doamna si o sa ma duca la starea civila. Da’ de unde! In Ajunul acelui an, am fost ca de obicei, a cincea roata de la caruta intr-un cerc de prieteni atat de fericiti impreuna ca-ti provocau diabet.

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: