Tristan si Susannah

Autodefinirea multor femei in cadrul unei relatii se petrece in sens invers fata de cum ar fi normal: de la el spre ea, de sus in jos, si nu viceversa. Iar in tot acest timp majoritatea barbatilor trec mai usor peste o relatie esuata (ceea ce nu e neaparat condamnabil), fostele partenere ajungand sa insemne etape necesare maturizarii lor, momente de la care au invatat sa nu mai repete aceleasi greseli si in acelasi timp ca e imposibil sa nu gresesti. Momente de la care au mai invatat si cum sa iubeasca, o varietate de moduri de a iubi, nevoile si unicitatea fiecarei femei cu care si-au impartasit viata si trupul, ultimei femei la care se opresc definitv, ACEEA, fiindu-i destinate suma tuturor lectiilor de iubire invatate din fiecare relatie trecuta si apogeul intelepciunii asumate pe parcursul tuturor iubirilor care au fost si s-au sfarsit. Privit de la distanta, in mod indirect si involuntar, noi, femeile, contribuim la fericirea barbatilor care ne-au dezamagit si pe care, poate, i-am dezamagit la randul nostru, iar acest lucru ne frustreaza teribil. Ne punem des problema, deprimate, “De ce nu am fost eu ACEEA, oare nu sunt o femeie speciala?”.

Ne raportam mereu la povestea lor, refuzand sa vedem, pe moment, ca aceea a fost si povestea noastra, sau propria noastra versiune a unei povesti comune. Pana sa ne revenim dupa un dezastru sentimental, nu avem simtul identitar al povestii noastre si al aventurii noastre personale, unice, in viata. Fiecare dintre noi este speciala, si fiecare dintre noi merita mai mult decat un suflet tandari, macinat de indoieli si neincredere in propria-i valoare si misiune. La fel cum barbatii isi traiesc viata drept o succesiune de iubiri pana la adevarata, marea iubire, si noi, femeile, trebuie sa fim constiente ca suntem la randul nostru aventuriere, sa ne acordam acest drept. Sa nu ne culpabilizam, sa realizam ca acei barbati pe care nu i-am putut avea au fost cei care nu au raspuns cautarilor si nevoilor noastre, cei care ne-au dezamagit sau nu au fost destul de buni pentru noi, si nu invers. Sa ne privim ca entitati bine cristalizate, sa cautam, sa nu ne resemnam, si din fiecare por al nostru sa razbata forta si intelepciunea vocii noastre individuale, refuzul esecului si... propriile noastre versiuni, palpabile precum fiinta noastra singulara. In fond, de ce ne-am multumi sa fim personaje tragice? Pe cine altcineva pedepsim, daca nu pe noi insene? E plictisitor...

Un articol de Corade

---