Nu merit sa fiu fericita

Nu pot sa fiu fericita. Din insasi natura mea, nu sunt satisfacuta cu ceea ce am si caut mereu mai mult. O singura data m-am simtit...altfel.
Cu cativa ani in urma, intr-un moment in care eram singura, cineva ma intreba de ce o fata frumoasa ca mine nu-si face un iubit. Am raspuns ca nu e asa o tragedie si ca la momentul respectiv oricum nu ma atragea nimeni. Interlocutorul mi-a raspuns ca "nimic nu e perfect, trebuie doar sa vezi lucrurile ca si cum ar fi". N-am inteles atunci ce vroia sa spuna, am crezut ca se refera la faptul ca trebuie sa acceptam oamenii asa cum sunt, cu defectele lor, pentru ca perfectiunea nu exista.

A urmat o iubire nebuna, un barbat pe care l-am iubit mai mult decat viata mea. Un om pentru care as fi putut sa iau decizii radicale, care mi-ar fi schimbat viata si n-as mai fi fost unde sunt acum. Totusi, il iubeam atat de mult, dar ii constientizam defectele. Nu il vedeam perfect si inca nu intelesesem ce inseamna "nimic nu e perfect, trebuie doar sa vezi lucrurile ca si cum ar fi". Nu stiam atunci, in toata iubirea aia, ca vor mai trece ani si ca voi intalni un alt barbat care ma va face sa inteleg acele cuvinte...

Tocmai promovasem examenul de admitere in barou, eram stagiara de cateva saptamani cand, intr-o zi friguroasa de ianuarie, am intrat in biroul judecatorului de serviciu. Mi s-a taiat respiratia. Asta e singurul lucru concret pe care mi-l amintesc de atunci. Au trecut 2 ani si jumatate din acel moment, si de cate ori ma gandesc la acea zi, imi vine in minte chimia aceea, retraiesc sufocarea, blocajul mental pe care l-am avut cand l-am vazut pe el.

Statea serios la birou si astepta sa-i pun pe masa actele pe care trebuia sa puna viza. O semnatura si am plecat. Eram total pierduta, nu stiam ce sa fac, era greu sa aflu cine e, cum il cheama, in instante seriozitatea e maxima. Mai erau 10 minute pana se termina programul, asa ca m-am decis sa-l astept. Mi-am rupt o foaie din agenda, am facut un fel de biletel in care i-am scris ca il invit la un ceai si i-am lasat numarul meu de telefon.
S-a terminat programul, a plecat, iar eu l-am urmat din spate. I-am intins biletelul, el era contrariat, nu intelegea ce se intampla, l-a luat, iar eu am disparut in secunda urmatoare. Parca visam si m-am trezit brusc la realitate. Mergeam pe strada si ma gandeam ce naiba fusese in capul meu, radeam singura de mine, ba chiar ma ingrijoram ca poate imi face o plangere la barou pentru un astfel de comportament. Era 1 dupa-amiaza, tot restul zilei am fost total absorbita de aceasta intamplare.

---