Din adolescenta turmentata in femeie maritata

Incercam sa ma dezmeticesc si sa-mi dau seama ce se intampla. Am vrut sa ies din camera, insa usa nu se deschidea. Am inceput sa bat in usa, strigand ca m-am blocat si ca usa nu se deschide. Nu am primit nici un raspuns. M-am asezat la loc in pat si am asteptat, pentru ca nu-mi faceam nici un fel de griji, stiind ca Bogdan sau unul dintre prietenii lui ma va auzi. Imi imaginam ca plecasem seara undeva cu ei, dar, din cauza bauturii, nu imi mai aduceam aminte. Dupa cateva ore, incepusem sa ma agit, pentru ca vroiam la toaleta, mi-era foame si aveam niste dureri ingrozitoare in partea dreapta. Trebuia sa ma operez de apendicita de o luna, insa, nefiind ceva grav pana atunci, am tot amanat momentul operatiei; din cauza bauturii insa, cred ca boala s-a agravat. M-am uitat pe geam si am vazut niste obloane exterioare deschise in acel moment si o curte in paragina. Dupa aceea, nu m-am mai ridicat din pat, pentru ca incepuse sa-mi amorteasca piciorul drept, iar eu ma simteam din ce in ce mai slabita.

Spre seara, usa camerei in care ma aflam s-a deschis si au intrat Bogdan alaturi de doi barbati pe care nu i-am vazut niciodata. Am inceput sa plang si i-am spus lui Bogdan ca imi este rau si ca trebuie sa ma duca la spital, pentru ca am apendicita. Ei s-au uitat la mine si m-au crezut, probabil pentru ca eram atat de palida si aratam ingrozitor. Bogdan si-a cerut scuze de la cei doi si le-a promis ca o sa-si incheie socotelile altadata. Propozitia spusa de unul dintre barbati, care mi-a ramas in minte si m-a urmarit multa vreme de atunci inainte a fost: “Pacat, era destul de buna!”. Atunci n-am inteles exact ce vroia sa spuna, insa, cu timpul, mi-am dat seama ca agravarea apendicitei m-a salvat de ceva din care poate n-as mai fi avut scapare.

Bineinteles ca Bogdan m-a lasat in fata spitalului si, de atunci n-am mai auzit nici de el, nici de prietenii lui “rebeli”. Dupa operatie, mi-am dat seama ca ma aflam in Bucuresti, iar primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi deschid mobilul si sa-mi sun parintii, care au venit intr-un suflet si m-au luat de la spital. Erau disperati, pentru ca disparusem de aproape o saptamana; le-am povestit ce s-a intamplat, incercand sa nu le dau insa toate detaliile. M-au intrebat daca stiam unde este acea casa, dar le-am spus adevarul si anume ca habar nu aveam ce se intamplase si unde fusesem in ultimele zile.

---