Jurnal de protest: Capetele infierbantate de la Unirii

N-a mai durat mult pana sa vedem multimea adunata in Piata Unirii: era zgomot, neliniste si pareau sa fie cu totii intaratati. Deodata s-au auzit niste bubuituri si lumea a inceput sa fuga spre noi. Am incremenit. Intamplator, ne opriseram in fata unui chiosc non-stop, iar un batran de etnie rroma, stafidit si parca fumegat ne-a zis: „Hai, fetelor, de aici ca nu e bine. Luati-o inapoi si mergeti prin strazile din spate, toate iesirile la bulevard sunt blocate”, nici n-am apucat sa zicem prea multe ca ne-a si intors si ne-a impus directia „Mergeti cu mine. Vreti la universitate? Hai ca va arat eu. Stau aici, in spate, sunt de doua zile in strada. Eu n-am iesit cu Arafat, nu ma intereseaza, eu am iesit cu nemultumirea din suflet, jos Basescu, astea”.

Ne-a lasat in spate la Cocor, am intrat pe o alta straduta de unde ne-a preluat un individ scund, dar solid, geaca neagra si fular legat la gura: „Ce faceti fetelor, va e frica?”. Fara sa gandesc am spus: „Acum, da!”. Ceea ce nu a fost un raspuns foarte inspirat pentru ca l-a incitat sa ne intrebe in acel mod agresiv-pasiv al huliganilor: „Dar de ce ti-e frica?! Ti-am facut EU ceva? Zi-mi, ti-am facut?”

Am fi vrut sa iesim de pe stradutele intunecate, dar nu aveam unde – totul era blocat, lanturi de jandarmi inarmati cu scuturi pazeau intersectiile. Am vazut numai grupuri de, le-as spune, derbedei: erau tineri de 17-20 de ani si barbati in jur de 30 de ani agitati, pusi pe aruncat pietre si pe cautat scandal. In afara de noi, nimeni nu parea sa isi caute drumul spre casa, ci cautau tocmai confruntarile, se instigau unii pe altii si se purtau de parca s-ar fi jucat de-a hotii si vardistii, dar de-adevaratelea. Se distrau, injurau si le placea haosul. La urma urmei, cand a mai avut vreunul dintre noi senzatii tari intr-o duminica seara?

Am ales sa mergem la o baricada de jandarmi si sa intrebam cum putem sa ajungem la o gura de metrou. Ni s-a spus sa ne indreptam spre Intercontinental ca „acolo e liniste”. Am inceput sa mai zarim grupuri razlete de oameni care se duceau acasa linistiti si care voiau doar sa evite tot tumultul, am vazut si hipsteri si excentrici iesiti sa faca poze cu camerele lor vintage, pustani care se intrebau „Mai ai tigari? Ce bine! Ca sa ne ajunga pana maine” desi nu se grabeau sa intre in casa. Tot era mai bine, simteam ca am lasat in urma oamenii pusi pe rele – abia atunci am inceput sa observam dezordinea, mizeria, vandalismele.