Povestea mea: Daca as fi fost mama...

Daca vorbesti cu ai tai parinti si iti spun ei vreo doua... nu neaparat felul acela de „vreo doua”, ci doar vreo doua lucruri din viata lor de dinainte sa ii stii tu, poti afla cate-n luna si in stele: si despre vremurile ce-au fost, si despre felul oamenilor din acele vremuri, despre iubiri si pasiuni efemere, despre pasari calatoare si vizite la gradina zoolgica si asa mai departe.

Adesea nu suntem de acord cu deciziile luate de parintii nostri. In primul rand, poate ca nici nu am fi ales sa fim cu celalalt parinte, poate ca, dupa nunta, nu am fi cumparat mobila, ci o masina mica, poate ca nu am fi avut 4 copii, ci numai unul, poate ca divortam dupa primele trei luni.

Pai, daca eram eu mama, ma maritam cu Vasilica, nicidecum cu Nae. Ce-o fi fost in capul ei… nu stiu! Dar cert este: Vasilica, desi are un nume inoportun (nu ma intereseaza ca este de sfant), era tot ce ii trebuie unei femei la 20 de ani. Karismatic, inteligent, cu un zambet perfect, in relatii bune cu familia, cu un inceput de CEC...

Dotare? Da! Asa mi-a spus… mi-a povestit cu lux de amanunte. Nu ai fi crezut (si nici eu, de altfel), dar nu a fost nevoie decat de o remarca: mai mama, nu mi-ai spus niciodata de prietenii tai dinainte de tata!

Si atat i-a trebuit! Varsatoare fiind, a inceput sa toarne: „Marinica, baiat bun, era baiatu’ lu’ prietena’ lu mama (...), Ionica – pe el il chema Ion, dar nu puteam sa ii zic asa – era baiatu’ lu’ tanti Zamfirica, o stii (...), Marian era baiat bun, da’ lu’ taticu’ nu ii placea de el, ca avea paru’ prea lung... si tot asa, de nu as fi putut vreodata sa cred ca mama a avut atatia pretendenti. Nu ca nu ar fi fost frumoasa sau ca nu se vede si acum acea sclipire fermecatoare din ochi si zambetul hipnotizant, dar chiar asa?!