asa sunt eu...

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55








Da,frumoase randuri in toata tristetea pe care o emana!Nu stiu daca reprezinta proza sau un aspect de viata tulbure,dar orice cuvant spus la adresa acestui text,devine inutil in momentul in care constati cat esti de mic in fata sentimentului "Iubire"!Durerile izvorate de si din iubire ,impartasita sau nu,ne lasa neputinciosi si goi,in fata asa zisei maretii proprii,oricat de mult nu ne-ar conveni sa recunoastem acest lucru!Iubirea este singura artista a timpului,care mai poate modela ,slefui ,sufletul omului!

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55Se spune ca n-a murit nimeni din dragoste. Sau din lipsa ei. Eu nu cred asta. Cred ca durerea pe care ti-o da iubirea, sau mai grav, lipsa ei, este una dintre cele mai insuportabile dureri posibile. Poti sa te anestezieze si sa te spintece pe bucatele, chiar si sa iti scoata inima din piept si tu sa nu simti nicio durere, dar oricate anestezii ai face, oricate medicamente ai lua, daca te doare sufletul, simti in fiecare bucatica din corp.
M-am trezit azi dimineata cu o durere acuta dupa ultima criza de-aseara. Era fizica, o simteam. Dar nici macar asta nu putea sa imi distraga atentia de la durerea ce o simteam in tot corpul. Ca un gol in tot trupul, cu furnicaturi pe sira spinarii, cu senzatia aia de teama care iti ia rasuflarea. Ma durea sufletul. Am oftat si mi-am urmat ritualul de dimineata.
Am intalnire azi la marginea Bucurestiului asa ca am luat masina. Conduceam cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu imi vad ochii inlacrimati in oglinda si nici sa nu atrag privirile curiosilor din statiile lui 41. Nu i-as fi observant eu oricum si stiu ca nu m-ar fi intrebat de ce plang, doar ca durerea asta e a mea si nu o impart cu nimeni. Plangeam. Simteam o durere groznica undeva in tot corpul si nu puteam pur si simplu sa imi stapanesc lacrimile. Imi zaresc mobilul si vad ca are lumina aprinsa. Raspund surprins si vocea lui Marian imi spune: “Ce faci tati? Tocmai am trecut pe langa tine!!! Si ai doua motive sa conduci cu ochelarii la ochi pe vremea asta: Ori ai baut prea mult aseara, ori plangi, ori amandoua!”
Nu i-am raspuns nimic iar lacrimile au inceput sa-mi siroie mai tare. Incercam sa ma stapanesc si sa deschid cat mai mult ochii ca sa reusesc sa si vad pe unde merg. Si am continuat sa tac. Nu eram in stare sa scot nici un sunet iar senzatia de sufocare era tot mai mare.
“Lasa tati, ai sa vezi ca o sa fie bine!” Si-atunci am reusit sa-i raspund: “Nu de data asta Marian! Nu si de data asta…”
A continuat sa vorbeasca pret de cateva minute insa sincer nu stiu ce mi-a spus. Nici nu mai stiu cum am ajuns la servici, la ce semafoare am oprit. Nu mai stiu si e interesant cum creierul poate sa faca aceste lucruri pentru ca am ajuns intreg. Si nu stiu cum am facut-o!
Imi pare ca nu te-am mai vazut de un secol si totusi parca ieri te tineam in brate, parca ieri te tineam de mana in timp ce ne plimbam seara pe Magheru, sau ne intorceam fericiti de la Brico cu bradul de Craciun. Dar nu e asa, nu mai e de mult asa. E mai bine de o luna de cand nu ti-am mai vazut macar chipul frumos si dulce si mai bine de jumatate de an de cand nu mai stiu ce inseamna sa mergi linistit la culcare, jumatate de an de cand trupul meu e intr-o permanenta stare de incordare si frica. Sunt in sevraj. Sunt in sevraj pentru ca da, sunt dependent de tine.
Esti drogul meu de cativa ani de zile. Te iau in functie de starea vremii, in functie de cat de tare vreau sa uit de ceva sau in functie de cat de tare imi tremura corpul de dorinta, sau…pur si simplu. Te iubesc si te vreau. Vreau sa te am si sa fii in tot corpul meu. Vreau sa respir, sa transpir, sa iubesc si sa traiesc prin tine. Vreau broboane de sudoare pe frunte atunci cand in sfarsit te am. Vreau. Deci sunt dependent. De tine. De mainile tale, de buzele tale, de atingerile tale, de sanii tai, de bataile inimii tale. Sunt intr-o faza in care dependenta imi poate fi fatala.

Dar nu imi este. Sunt un drogat cu temele la zi. Stiu ca te-am luat haotic atatia ani si mai stiu ca pe langa fericirea pe care mi-o ofereai au fost si atatea efecte secundare dar nu imi pasa pentru ca tu m-ai facut sa cunosc fericirea, senzatia aia euforica asemenea unui drog. Si cand am simti ca nu voi mai primi nimic am disperat si apoi am zis ca ma pot opri, pot sa-mi revin, pot sa uit, pot sa scap. Un fel de reabilitare. Drogatii se duc adesea la reabilitare si se mint si mint pe toata lumea din jur ca asta isi doresc: sa scape de viciul asta. Dar nu, corpul, sufletul nu asta isi doresc! Ele isi vor drogul, isi vor sentimentele si senzatiile inapoi. Vor sa pluteasca din nou. Medicii i-au spus sevraj, poetii i-au spus dor. Mie intotdeauna mi-au placut mai mult poetii: poezii scriu si eu, pe cand injectii n-o sa fac niciodata in viata mea, nimanui!

Eu sunt un drogat cu capul pe umeri. Stiu ca sunt dependent si in momentul in care in urma unui val imens de placere si a unei doze prea mari de tine, voi ajunge la pamant. Am ajuns. Dar mi-am invins teama si am zis: ok, mergem la reabilitare. O sa invat sa traiesc fara dorinta asta bolnava care imi macina tot corpul. Fara trezitul in miezul noptii, transpirat si plin de dorinta. Fara saruturile alea care te storc de orice putere si care iti lipesc stomacul de sira spinarii. Fara mangaierile alea vesnice care imi imoaie genunchii. Fara ochii aia atat de frumosi si blanzi care rad, fara buzele alea dulci care zambesc atat de frumos sau se strang cand esti furioasa. Si tremur, ma zbat, urlu si plang. Imi amintesc de toate, blestem si disper. Si dau vina pe soarta, si spun ca mai vreau macar un sarut mic de tot, macar o atingere, o privire, si-mi zic ca ma multumesc cu putin. Tremur si slabesc. O sa ajung o fantoma si niciun medicament nu imi va vindeca inima. Pentru ca sunt dependent de tine. Pentru ca niciun medicament si nici o alta metoda de a ma reabilita nu a functionat si nu o sa functioneze. Si toate incercarile mele disperate folosite pana acum de a scapa…au dat gres. Mi-am jurat de-atatea ori ca nu te voi mai cauta, am incercat sa ma razbun, sa iti caut defecte, sa te inlocuiesc. Am zis ca poate toti cei care au incercat sa ma sfatuiasca au dreptate si “cui pe cui se scoate”… dar nu e asa.
Parfumul tau, tot il mai simt, vocea ta inca o mai aud. Te zaresc adesea in dreapta mea, desi niciodata nu esti acolo... si toate amintirile parca ieri s-au intamplat

Tu esti minunea mea, fericirea mea… tot! Si cui pe cui... nu se scoate!

Zilnic stau si privesc poza aia de la baraj, poza in care ma privesti cu un zambet larg si strengaresc…poza aia care ma distruge incet-incet …dar care ma tine in viata.

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55Se spune ca n-a murit nimeni din dragoste. Sau din lipsa ei. Eu nu cred asta. Cred ca durerea pe care ti-o da iubirea, sau mai grav, lipsa ei, este una dintre cele mai insuportabile dureri posibile. Poti sa te anestezieze si sa te spintece pe bucatele, chiar si sa iti scoata inima din piept si tu sa nu simti nicio durere, dar oricate anestezii ai face, oricate medicamente ai lua, daca te doare sufletul, simti in fiecare bucatica din corp.
M-am trezit azi dimineata cu o durere acuta dupa ultima criza de-aseara. Era fizica, o simteam. Dar nici macar asta nu putea sa imi distraga atentia de la durerea ce o simteam in tot corpul. Ca un gol in tot trupul, cu furnicaturi pe sira spinarii, cu senzatia aia de teama care iti ia rasuflarea. Ma durea sufletul. Am oftat si mi-am urmat ritualul de dimineata.
Am intalnire azi la marginea Bucurestiului asa ca am luat masina. Conduceam cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu imi vad ochii inlacrimati in oglinda si nici sa nu atrag privirile curiosilor din statiile lui 41. Nu i-as fi observant eu oricum si stiu ca nu m-ar fi intrebat de ce plang, doar ca durerea asta e a mea si nu o impart cu nimeni. Plangeam. Simteam o durere groznica undeva in tot corpul si nu puteam pur si simplu sa imi stapanesc lacrimile. Imi zaresc mobilul si vad ca are lumina aprinsa. Raspund surprins si vocea lui Marian imi spune: “Ce faci tati? Tocmai am trecut pe langa tine!!! Si ai doua motive sa conduci cu ochelarii la ochi pe vremea asta: Ori ai baut prea mult aseara, ori plangi, ori amandoua!”
Nu i-am raspuns nimic iar lacrimile au inceput sa-mi siroie mai tare. Incercam sa ma stapanesc si sa deschid cat mai mult ochii ca sa reusesc sa si vad pe unde merg. Si am continuat sa tac. Nu eram in stare sa scot nici un sunet iar senzatia de sufocare era tot mai mare.
“Lasa tati, ai sa vezi ca o sa fie bine!” Si-atunci am reusit sa-i raspund: “Nu de data asta Marian! Nu si de data asta…”
A continuat sa vorbeasca pret de cateva minute insa sincer nu stiu ce mi-a spus. Nici nu mai stiu cum am ajuns la servici, la ce semafoare am oprit. Nu mai stiu si e interesant cum creierul poate sa faca aceste lucruri pentru ca am ajuns intreg. Si nu stiu cum am facut-o!
Imi pare ca nu te-am mai vazut de un secol si totusi parca ieri te tineam in brate, parca ieri te tineam de mana in timp ce ne plimbam seara pe Magheru, sau ne intorceam fericiti de la Brico cu bradul de Craciun. Dar nu e asa, nu mai e de mult asa. E mai bine de o luna de cand nu ti-am mai vazut macar chipul frumos si dulce si mai bine de jumatate de an de cand nu mai stiu ce inseamna sa mergi linistit la culcare, jumatate de an de cand trupul meu e intr-o permanenta stare de incordare si frica. Sunt in sevraj. Sunt in sevraj pentru ca da, sunt dependent de tine.
Esti drogul meu de cativa ani de zile. Te iau in functie de starea vremii, in functie de cat de tare vreau sa uit de ceva sau in functie de cat de tare imi tremura corpul de dorinta, sau…pur si simplu. Te iubesc si te vreau. Vreau sa te am si sa fii in tot corpul meu. Vreau sa respir, sa transpir, sa iubesc si sa traiesc prin tine. Vreau broboane de sudoare pe frunte atunci cand in sfarsit te am. Vreau. Deci sunt dependent. De tine. De mainile tale, de buzele tale, de atingerile tale, de sanii tai, de bataile inimii tale. Sunt intr-o faza in care dependenta imi poate fi fatala.

Dar nu imi este. Sunt un drogat cu temele la zi. Stiu ca te-am luat haotic atatia ani si mai stiu ca pe langa fericirea pe care mi-o ofereai au fost si atatea efecte secundare dar nu imi pasa pentru ca tu m-ai facut sa cunosc fericirea, senzatia aia euforica asemenea unui drog. Si cand am simti ca nu voi mai primi nimic am disperat si apoi am zis ca ma pot opri, pot sa-mi revin, pot sa uit, pot sa scap. Un fel de reabilitare. Drogatii se duc adesea la reabilitare si se mint si mint pe toata lumea din jur ca asta isi doresc: sa scape de viciul asta. Dar nu, corpul, sufletul nu asta isi doresc! Ele isi vor drogul, isi vor sentimentele si senzatiile inapoi. Vor sa pluteasca din nou. Medicii i-au spus sevraj, poetii i-au spus dor. Mie intotdeauna mi-au placut mai mult poetii: poezii scriu si eu, pe cand injectii n-o sa fac niciodata in viata mea, nimanui!

Eu sunt un drogat cu capul pe umeri. Stiu ca sunt dependent si in momentul in care in urma unui val imens de placere si a unei doze prea mari de tine, voi ajunge la pamant. Am ajuns. Dar mi-am invins teama si am zis: ok, mergem la reabilitare. O sa invat sa traiesc fara dorinta asta bolnava care imi macina tot corpul. Fara trezitul in miezul noptii, transpirat si plin de dorinta. Fara saruturile alea care te storc de orice putere si care iti lipesc stomacul de sira spinarii. Fara mangaierile alea vesnice care imi imoaie genunchii. Fara ochii aia atat de frumosi si blanzi care rad, fara buzele alea dulci care zambesc atat de frumos sau se strang cand esti furioasa. Si tremur, ma zbat, urlu si plang. Imi amintesc de toate, blestem si disper. Si dau vina pe soarta, si spun ca mai vreau macar un sarut mic de tot, macar o atingere, o privire, si-mi zic ca ma multumesc cu putin. Tremur si slabesc. O sa ajung o fantoma si niciun medicament nu imi va vindeca inima. Pentru ca sunt dependent de tine. Pentru ca niciun medicament si nici o alta metoda de a ma reabilita nu a functionat si nu o sa functioneze. Si toate incercarile mele disperate folosite pana acum de a scapa…au dat gres. Mi-am jurat de-atatea ori ca nu te voi mai cauta, am incercat sa ma razbun, sa iti caut defecte, sa te inlocuiesc. Am zis ca poate toti cei care au incercat sa ma sfatuiasca au dreptate si “cui pe cui se scoate”… dar nu e asa.
Parfumul tau, tot il mai simt, vocea ta inca o mai aud. Te zaresc adesea in dreapta mea, desi niciodata nu esti acolo... si toate amintirile parca ieri s-au intamplat

Tu esti minunea mea, fericirea mea… tot! Si cui pe cui... nu se scoate!

Zilnic stau si privesc poza aia de la baraj, poza in care ma privesti cu un zambet larg si strengaresc…poza aia care ma distruge incet-incet …dar care ma tine in viata.

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55Se spune ca n-a murit nimeni din dragoste. Sau din lipsa ei. Eu nu cred asta. Cred ca durerea pe care ti-o da iubirea, sau mai grav, lipsa ei, este una dintre cele mai insuportabile dureri posibile. Poti sa te anestezieze si sa te spintece pe bucatele, chiar si sa iti scoata inima din piept si tu sa nu simti nicio durere, dar oricate anestezii ai face, oricate medicamente ai lua, daca te doare sufletul, simti in fiecare bucatica din corp.
M-am trezit azi dimineata cu o durere acuta dupa ultima criza de-aseara. Era fizica, o simteam. Dar nici macar asta nu putea sa imi distraga atentia de la durerea ce o simteam in tot corpul. Ca un gol in tot trupul, cu furnicaturi pe sira spinarii, cu senzatia aia de teama care iti ia rasuflarea. Ma durea sufletul. Am oftat si mi-am urmat ritualul de dimineata.
Am intalnire azi la marginea Bucurestiului asa ca am luat masina. Conduceam cu ochelarii de soare la ochi ca sa nu imi vad ochii inlacrimati in oglinda si nici sa nu atrag privirile curiosilor din statiile lui 41. Nu i-as fi observant eu oricum si stiu ca nu m-ar fi intrebat de ce plang, doar ca durerea asta e a mea si nu o impart cu nimeni. Plangeam. Simteam o durere groznica undeva in tot corpul si nu puteam pur si simplu sa imi stapanesc lacrimile. Imi zaresc mobilul si vad ca are lumina aprinsa. Raspund surprins si vocea lui Marian imi spune: “Ce faci tati? Tocmai am trecut pe langa tine!!! Si ai doua motive sa conduci cu ochelarii la ochi pe vremea asta: Ori ai baut prea mult aseara, ori plangi, ori amandoua!”
Nu i-am raspuns nimic iar lacrimile au inceput sa-mi siroie mai tare. Incercam sa ma stapanesc si sa deschid cat mai mult ochii ca sa reusesc sa si vad pe unde merg. Si am continuat sa tac. Nu eram in stare sa scot nici un sunet iar senzatia de sufocare era tot mai mare.
“Lasa tati, ai sa vezi ca o sa fie bine!” Si-atunci am reusit sa-i raspund: “Nu de data asta Marian! Nu si de data asta…”
A continuat sa vorbeasca pret de cateva minute insa sincer nu stiu ce mi-a spus. Nici nu mai stiu cum am ajuns la servici, la ce semafoare am oprit. Nu mai stiu si e interesant cum creierul poate sa faca aceste lucruri pentru ca am ajuns intreg. Si nu stiu cum am facut-o!
Imi pare ca nu te-am mai vazut de un secol si totusi parca ieri te tineam in brate, parca ieri te tineam de mana in timp ce ne plimbam seara pe Magheru, sau ne intorceam fericiti de la Brico cu bradul de Craciun. Dar nu e asa, nu mai e de mult asa. E mai bine de o luna de cand nu ti-am mai vazut macar chipul frumos si dulce si mai bine de jumatate de an de cand nu mai stiu ce inseamna sa mergi linistit la culcare, jumatate de an de cand trupul meu e intr-o permanenta stare de incordare si frica. Sunt in sevraj. Sunt in sevraj pentru ca da, sunt dependent de tine.
Esti drogul meu de cativa ani de zile. Te iau in functie de starea vremii, in functie de cat de tare vreau sa uit de ceva sau in functie de cat de tare imi tremura corpul de dorinta, sau…pur si simplu. Te iubesc si te vreau. Vreau sa te am si sa fii in tot corpul meu. Vreau sa respir, sa transpir, sa iubesc si sa traiesc prin tine. Vreau broboane de sudoare pe frunte atunci cand in sfarsit te am. Vreau. Deci sunt dependent. De tine. De mainile tale, de buzele tale, de atingerile tale, de sanii tai, de bataile inimii tale. Sunt intr-o faza in care dependenta imi poate fi fatala.

Dar nu imi este. Sunt un drogat cu temele la zi. Stiu ca te-am luat haotic atatia ani si mai stiu ca pe langa fericirea pe care mi-o ofereai au fost si atatea efecte secundare dar nu imi pasa pentru ca tu m-ai facut sa cunosc fericirea, senzatia aia euforica asemenea unui drog. Si cand am simti ca nu voi mai primi nimic am disperat si apoi am zis ca ma pot opri, pot sa-mi revin, pot sa uit, pot sa scap. Un fel de reabilitare. Drogatii se duc adesea la reabilitare si se mint si mint pe toata lumea din jur ca asta isi doresc: sa scape de viciul asta. Dar nu, corpul, sufletul nu asta isi doresc! Ele isi vor drogul, isi vor sentimentele si senzatiile inapoi. Vor sa pluteasca din nou. Medicii i-au spus sevraj, poetii i-au spus dor. Mie intotdeauna mi-au placut mai mult poetii: poezii scriu si eu, pe cand injectii n-o sa fac niciodata in viata mea, nimanui!

Eu sunt un drogat cu capul pe umeri. Stiu ca sunt dependent si in momentul in care in urma unui val imens de placere si a unei doze prea mari de tine, voi ajunge la pamant. Am ajuns. Dar mi-am invins teama si am zis: ok, mergem la reabilitare. O sa invat sa traiesc fara dorinta asta bolnava care imi macina tot corpul. Fara trezitul in miezul noptii, transpirat si plin de dorinta. Fara saruturile alea care te storc de orice putere si care iti lipesc stomacul de sira spinarii. Fara mangaierile alea vesnice care imi imoaie genunchii. Fara ochii aia atat de frumosi si blanzi care rad, fara buzele alea dulci care zambesc atat de frumos sau se strang cand esti furioasa. Si tremur, ma zbat, urlu si plang. Imi amintesc de toate, blestem si disper. Si dau vina pe soarta, si spun ca mai vreau macar un sarut mic de tot, macar o atingere, o privire, si-mi zic ca ma multumesc cu putin. Tremur si slabesc. O sa ajung o fantoma si niciun medicament nu imi va vindeca inima. Pentru ca sunt dependent de tine. Pentru ca niciun medicament si nici o alta metoda de a ma reabilita nu a functionat si nu o sa functioneze. Si toate incercarile mele disperate folosite pana acum de a scapa…au dat gres. Mi-am jurat de-atatea ori ca nu te voi mai cauta, am incercat sa ma razbun, sa iti caut defecte, sa te inlocuiesc. Am zis ca poate toti cei care au incercat sa ma sfatuiasca au dreptate si “cui pe cui se scoate”… dar nu e asa.
Parfumul tau, tot il mai simt, vocea ta inca o mai aud. Te zaresc adesea in dreapta mea, desi niciodata nu esti acolo... si toate amintirile parca ieri s-au intamplat

Tu esti minunea mea, fericirea mea… tot! Si cui pe cui... nu se scoate!

Zilnic stau si privesc poza aia de la baraj, poza in care ma privesti cu un zambet larg si strengaresc…poza aia care ma distruge incet-incet …dar care ma tine in viata.

De la: kudika421339, la data 2011-10-13 13:29:44

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55

Da,frumoase randuri in toata tristetea pe care o emana!Nu stiu daca reprezinta proza sau un aspect de viata tulbure,dar orice cuvant spus la adresa acestui text,devine inutil in momentul in care constati cat esti de mic in fata sentimentului "Iubire"!Durerile izvorate de si din iubire ,impartasita sau nu,ne lasa neputinciosi si goi,in fata asa zisei maretii proprii,oricat de mult nu ne-ar conveni sa recunoastem acest lucru!Iubirea este singura artista a timpului,care mai poate modela ,slefui ,sufletul omului!

da...iubirea...te maturizeaza, te slefuieste, iti da curaj, putere. Dar e singurul sentiment care te poate inalta si distruge in acelasi timp. Si doare...Doamne, cum doare!

De la: iullyk, la data 2011-10-13 15:17:26

De la: kudika421339, la data 2011-10-13 13:29:44

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55

Da,frumoase randuri in toata tristetea pe care o emana!Nu stiu daca reprezinta proza sau un aspect de viata tulbure,dar orice cuvant spus la adresa acestui text,devine inutil in momentul in care constati cat esti de mic in fata sentimentului "Iubire"!Durerile izvorate de si din iubire ,impartasita sau nu,ne lasa neputinciosi si goi,in fata asa zisei maretii proprii,oricat de mult nu ne-ar conveni sa recunoastem acest lucru!Iubirea este singura artista a timpului,care mai poate modela ,slefui ,sufletul omului!

da...iubirea...te maturizeaza, te slefuieste, iti da curaj, putere. Dar e singurul sentiment care te poate inalta si distruge in acelasi timp. Si doare...Doamne, cum doare!

Da. Iubirea te poate inalta, te poate face sa infloresti ca om, sa atingi acel maximum a ceea ce poti fi . Nu , iubirea nu distruge. Nu, iubirea nu doare ci absenta, lipsa dozei zilnice...

De la: kiss_my_ass, la data 2011-10-13 14:36:34
...PREA TARZIU!

De la: iullyk, la data 2011-10-13 15:17:26

De la: kudika421339, la data 2011-10-13 13:29:44

De la: iullyk, la data 2011-10-13 13:15:55

Da,frumoase randuri in toata tristetea pe care o emana!Nu stiu daca reprezinta proza sau un aspect de viata tulbure,dar orice cuvant spus la adresa acestui text,devine inutil in momentul in care constati cat esti de mic in fata sentimentului "Iubire"!Durerile izvorate de si din iubire ,impartasita sau nu,ne lasa neputinciosi si goi,in fata asa zisei maretii proprii,oricat de mult nu ne-ar conveni sa recunoastem acest lucru!Iubirea este singura artista a timpului,care mai poate modela ,slefui ,sufletul omului!

da...iubirea...te maturizeaza, te slefuieste, iti da curaj, putere. Dar e singurul sentiment care te poate inalta si distruge in acelasi timp. Si doare...Doamne, cum doare!

Da,cunosc foarte bine modul cum iubirea te sfasie si rupe bucati din tine,te doare ,iti bei propriul sange in causul palmelor scaldate de lacrimi,cunosc foarte bine sentimentul respectiv,dar ma stiu si ca fara iubire,omul nu poate trai!Si eu am ales intotdeauna sa traiesc si durerile sa le ascund in cotloanele sufletului meu!In acest mod trebuie sa procedezi si tu!Iubirea este pretutindeni,ni se ofera in toata splendoarea ei,depinde numai de noi sa o recunoastem si sa o primim in viata noastra ca drept stapana inimilor noastre!

De la: GHEISA_ALBA, la data 2011-10-13 17:56:44nu vreau sa te critic, iti vorbesc prieteneste, nu mai ntelege gresit.
Vorbesti la superlativ despre ea . Pot sa intreb ce femeie pleaca de linga barbatul care o divinizeaza ??!! Ea nu a simtit iubirea ce ai oferit-o ?? Sau nu ai oferit atunci nimic, dar acum ai vrea sa-i dai sufletul din tine ? Apoi, ce femeie pleaca de linga copilul ei ?? De meseria de ,,nevasta'' te poti lasa, ce cea de ,,mama'' ...niciodata.

Acum ai ramas doar tu si copilul tau. Intelegi oare ce ai de facut de acum incolo ?? Ai de crescut si educat un copil !!!! Nu sa-ti plingi de mila. Uite ce m-a deranjat cand am citit povestea ta :

,,Raspund surprins si vocea lui Marian imi spune: “Ce faci tati? Tocmai am trecut pe langa tine!!! Si ai doua motive sa conduci cu ochelarii la ochi pe vremea asta: Ori ai baut prea mult aseara, ori plangi, ori amandoua!”
Ce sa inteleg de aici, ca fiul tau iti poarta de grija ? Asa te arati tu in fata fiului tau...ori beat ori plins ?? Nu, nu ai voie sa plingi in fata fiului tau. Trebuie sa fii exact ca si poza de pe avatarul tau:clovnul care cu un ochi rade si un ochi plinge. Vrei sa plingi? Fa-o noaptea.cu perina in brate, cand el doarme. Dimineata arata-i o fatza zambitoare, arata-i un tata fericit ce isi stringe puiul in brate.

,, A continuat sa vorbeasca pret de cateva minute insa sincer nu stiu ce mi-a spus. Nici nu mai stiu cum am ajuns la servici, la ce semafoare am oprit. Nu mai stiu si e interesant cum creierul poate sa faca aceste lucruri pentru ca am ajuns intreg. Si nu stiu cum am facut-o! ''

.....cum adica nu stii ce ti-a spus copilul tau ?? Deja nu il mai asculti ? E doar bla ,bla, bla....si atat ? Nu , nu ai voie sa faci asta. Trebuie sa fi atent la fiecare cuvintel al lui si el are nevoi si el are sentimente . Si apropo de sentimente, stii ca si copilul tau are ?? Ce crede un copil care vede ca mama a plecat,iar tatal e un plingacios ??


,,Tu esti minunea mea, fericirea mea… tot! Si cui pe cui... nu se scoate!
Asta ii spui femei care a plecat, dar copilul tau unde e ? El trebuie sa fie minunea ta, fericirea ta.....

Nu vreau sa fiu rea cu tine, nu ma intelege gresit. Vreau sa fiu un dus rece . Trezeste-te ! Ai un suflet important linga tine , nu-l vezi ?? Nu mai trece pe linga el.....

De la: GHEISA_ALBA, la data 2011-10-13 18:13:28Am inteles, Tati !! Asa cum banuiam, eseul unui roman, nimic nou....
Iertare ca am pus suflet..... !!

De la: maimai_no1, la data 2011-10-15 14:31:11Domnule "asa sunt eu", imi place cum scrii, imi place cum descrii trezirea la realitate - cum scuzi ingratitudinea prin suferinta, prin regret in expresii sublime... dar nu imi place cum esti. Daca povestea asta ar fi trista in esenta ei, te-as fi compatimit, ba chiar te-as fi vrut de prieten. Caci sa ai prieteni bogati sufleteste nu doar cu vocabular bogat e un castig pentru oricine.
Viata, in intelepciunea ei, ne ofera sanse nelimitate. Unii le luam cu recunostinta si traim iar si iar, altii le lasam sa astepte sau sa treaca pe langa noi, caci alegem masochismul imbracat in vorbe frumoase.
Fiecare spune, drept justificare, "asa sunt eu!"...