Theo Pislaru: Cu acest diagnostic mi s-a deschis un drum. Am inteles lucruri la care nu as fi ajuns niciodata

Noi avem acest obicei de a trai ca si cum nimic cumplit nu ni se poate intampla. Si traim cu aceasta legitimitate a vietii firesti privind din cand in cand cu compasiune la drame din jur. Theo Pislaru era un om fericit in viata ei pana cand brusc, din nimic, s-a trezit cu un diagnostic crunt. Despre cum se poate continua cu asa ceva, Theo ne-a povestit in cateva raspunsuri aici, dar mai ales intr-o revista pe care o scoate pe tema aceasta.

Cand inteles ca ai cancer de san, ce ti-a trecut prin minte prima data? Care e primul gand cu care te lupti?

Primul gand a fost cum sa le spun copiilor ca sa nu mi-i traumatizez pe viata. La inceput, am asteptat sa mor. Adica, chiar am trasat niste indicatii unde sa ma inmormanteze si cu ce sa ma imbrace. Si dupa ce am organizat eu tot ce era de organizat (zici ca ar mai fi contat si puteam eu controla ceva dupa, mi-am adunat toata fiinta, toata puterea la un loc si mi-am zis ca cel mai bine i-ar fi familiei mele cu mine si nu fara mine, asa cum ma programam eu, in virtutea unui diagnostic cu o morga atat de funesta. Si langa mine au fost multi oameni. Iar acest lucru a contat tare mult.

Daca le-ai avea in fata pe toate cele care au aflat vestea aceasta cumplita azi, ce le-ai spune primul lucru?

Cred cu tarie ca este o experienta extrem de personala, pe care fiecare o traieste si o intelege cum poate.

Le-as spune tare multe…Le-as spune sa nu se teama. Le-as spune sa-si adune toata puterea, sa-si adune toti oamenii buni in jur care sa le ajute. Nu poti trece singur prin asa ceva, chiar daca prima tendinta a omului este insingurarea. Le-as spune ca nu sunt o statistica si daca exista 0.5% sanse sa se vindece, sa se concentreze pe acea sansa, caci o statistica nu ofera nicio informatie despre o persoana, despre cine este, cum este construita pe dinauntru si ce resurse are. Le-as spune sa-si ia ragaz pentru ele si sa se bucure si sa creada din toata inima lor ca vor fi bine.

Ce-a fost cel mai greu, Theo? Ce-a fost cel mai greu, acum cand te uiti in urma?

Cred ca cel mai greu a fost sa ies din niste gauri mari si negre unde mintea mea se ducea din cand in cand si se apuca sa croseteze scenarii care nu existau. Si greu a fost sa-mi infrunt moartea raportat la ai mei. Adica eram impacata cu ideea ca as putea muri, dar mi se rupea inima de ei toti.

De unde-ti iei curajul, in fata unui moment cumplit? Tu de unde l-ai avut?

Mi-am luat curaj din tot si din toti. Familie, prieteni, oameni care mi-au iesit in cale si au deschis un drum in inima si mintea mea. De fapt, am incercat sa ma ajut de orice – de scris, desenat, colaje, citit, de cautari si gasiri spirituale care m-au dus in zone in care n-as fi ajuns niciodata.

Si mai presus de toate, mi-am dorit si imi doresc sa imi vad copiii mari.

De cand ai aflat vestea, care a fost prima zi frumoasa?

Am avut multe zile frumoase in terapie. Am incercat sa le fac frumoase – mi-am ras parul impreuna cu copiii si ne-am distrat cumva. Am dansat cu ei si mi-am facut multe turbane colorate. Am purtat masca foarte mult, asa ca a trebuit sa-i zic baietelului meu secretul – mami e uneori ninjago.

Si invers, care a fost cea mai groaznica zi de infruntat?

Cea mai grea zi a fost dupa prima sedinta de chimio care mi-a blocat complet creierul (stii cand da eroare calculatorul si apare blue screen? Fix asa!). Mi-a luat o saptamana ca sa pot respira din nou constient.

Si a fost crunt de dureros “sa nasc” leucocite. A trebuit sa fac asta multe luni la rand. Dar a trecut.

Cum te-a schimbat toata situatia aceasta prin care ai trecut? Cum te-a lasat in urma?

Cred ca m-a adus din urma. Cu acest diagnostic mi s-a deschis un drum. Am inteles lucruri la care nu as fi ajuns niciodata, oricat m-as fi expus la ele. Cred ca am mai urcat o treapta. E un intreg proces, pana la urma.

Pe scurt si ca sa nu sune atat de abstract – cred ca sunt mai conectata la mine, ma bucur in fiecare dimineata ca ma trezesc si in fiecare seara ca a mai trecut o zi, ma bucur de toate lucrurile mici, incerc sa nu imi mai fac griji (am citit undeva ca in slavona grejnik inseamna pacatos, deci cel coplesit de griji este un pacatos…si oamenii au asa un dar sa isi faca griji din orice. Iar eu ma incadram perfect, desigur).

Si incerc sa nu uit. Mi se pare important, pentru ca uitam atat de usor si riscul de a recadea in acelasi pattern de viata, anterior diagnosticului, este foarte mare.

---