Setari Cookie-uri

Gáspár György: Liniștea sufletească nu este o stare continuă ci un loc pe care-l găsim în noi înșine

Pe 26 octombrie, Gáspár va așteaptă la #EpicTalk 2019 pentru a discuta despre bine și greu, despre succes și eșec, despre răni deschise și pansamente sufletești. Până atunci însă, noi l-am provocat la o discuție despre copiii noștri, de la cei de acasă pe care ne dorim să îi creștem cât mai sănătoși, până la cel invizibil pe care vrem să-l vindecăm.

1. Anul acesta, la Epic Talk, vorbești despre copilul invizibil. De ce ai ales această temă, pentru acest an?

#EpicTalk este conferința anuală, organizată de Pagina de Psihologie și Mozaic Media, în cadrul căreia promovăm sănătatea relațională, sub toate formele ei. În acest an, am ales să vorbim despre câteva relații pe care suntem, ușor, tentați să le ignorăm, mai precis, relația cu propria identitate sexuală, relația dintre soacră și noră, relația dintre frați, relația om – Divinitate, relația omului cu propriile frici și anxietăți... și nu puteam să nu abordăm și relația cu copilul invizibil din noi. Pentru mine, această relație este una extrem de importantă și, în calitate de psiholog clinician și psihoterapeut relațional, știu că oamenii au nevoie să devină mai conștienți atât de importanța conexiunii cu ceilalți, dar și cu propria persoană. În cele din urmă, așa cum spune și Jo Courdet – Dintre toți oamenii pe care-i vei cunoaște, tu ești singurul care niciodată nu va pleca din viața ta.

Citește și:

Mai apoi, știu și că nimeni nu vine de acasă cu mâna goală, cu toții cărăm în corpul emoțional nenumărate răni și vânătăi psihologice, și, la un moment dat acestea devin atât de zgomotoase încât nu le mai putem ignora, pentru că ne sabotează viața. Aceste “plăgi”, uneori, psihologii le numesc durerile copilului interior, sau ale copilului invizibil, suferințe pe care, dacă nu le gestionăm într-o manieră conștientă, ajung să fie lăsate drept moștenire relațională, generațiilor viitoare. Este de subliniat și faptul că, dacă nu avem o relație suficient de bună cu sinele nostru, va fi aproape imposibil să trăim intimitatea în interacțiunea cu ceilalți; iar pentru a fi în contact cu noi trebuie să intrăm, în profunzime, în interiorul nostru, să ne conștientizăm nevoile ignorate în copilărie, sensibilitățile psihologice dobândite și comportamentele nesănătoase dezvoltate, pentru a ne accepta, astfel, trecutul și a trăi, deplin, prezentul.

Citește și:

    Ce am mai realizat, în ultimii ani, este faptul că cea mai lungă cale, din această lume, este cea de la psihic la inimă (și asta pentru că trebuie să ne întoarcem în spațiu și timp, din punct de vedere psihologic, pentru a ne redobândi empatia, compasiunea și esența), iar acest proces poate începe prin a cultiva legătura cu copilul invizibil care așteaptă (uneori, de zeci de ani) să vină un adult, care să-l înțeleagă și să-l protejeze, deși, practic, acel adult suntem, tot, noi.

    2. Ca părinte, mă simt uneori copleșită de toată informația nouă din sfera parentingului. Dacă ar fi să îmi oferi doar trei sfaturi legate de cum să îmi cresc copilul cât mai sănătos emoțional, care ar fi acestea?

    Copiii au nevoie de părinți care să fie prezenți, alături de ei, într-o manieră conștientă; adică mama sau tatăl să fie, cu adevărat, lângă copil, cu toată energia, emoția și bunăvoința lor. Altfel, copilul va simți că părintele este, undeva, în mintea lui, și asta îi poate produce durere celui mic. Iar pentru o astfel de prezență, adultul are nevoie să fie împăcat cu el însuși, să fi făcut pace cu trecutul și să își gestioneze cât mai bine propriile limite și vulnerabilități psihologice.

    Citește și:

      Copiii au nevoie de adulți care să vorbească pe limba lor, iar pentru cei mici acesta este limbajul emoțiilor, al jocului și al relaționării sigure. Părintele are de învățat lecția flexibilizării, acea atitudine prin care își permite să intre în lumea copilului, fără să-l forțeze pe acesta să intre în “jungla” adulților. Din păcate, părinții, din cauza rănilor sufletești pe care le au, uită de diferențele dintre ei și copii, și se raportează față de cei mici ca și cum ar fi egalii lor, sau, în multe alte cazuri, adultul devine extrem de rigid sau haotic. De aceea, este înțelept să vindecăm copilul invizibil din noi, pentru a nu ne răni copiii așa cum au făcut-o cu noi, cei care ne-au crescut.

      Apoi, micuții au nevoie de adulți care să le vadă, să le audă și să le simtă emoțiile. Dacă ne dorim copii inteligenți, din punct de vedere emoțional, este important să le oferim contexte sănătoase de raportare față de emoții. Puiul de om va învăța să se raporteze față de sentimentele și trăirile sale, pornind de la exemplul adultului, iar aici știm că cei mai mulți dintre ei sunt atenți nu la ce le spunem, ci la comportamentele în care ne implicăm. Putem spune că și aici responsabilitatea este tot a părintelui. Pe scurt, este destul de evident că parenting-ul este, în primul rând, despre părinți și abia apoi despre copil.

      3. Dar trei cărți pe care orice părinte ar trebui să le citească?

      Îmi place tare mult această întrebare, deoarece cred în importanța lecturii, ca instrument esențial în lărgirea perspectivei noastre parentale. Un bestseller al tuturor timpurilor este volumul lui dr. John Gottman „Parenting: cum să crești un copil inteligent emoțional”, o lucrare bine documentată științific, cu multe exemple și o traducere extrem de bună. „Inteligența parentală: disciplină dincolo de drame și haos emoțional”, volumul semnat de dr. Dan Siegel este un alt text de valoare (cu atât mai mult cu cât dr. Siegel este unul dintre cei mai importanți specialiști în psihologia copilului și adolescentului). Și, cu modestie, aș adăuga și cartea mea „Copilul invizibil”, o carte despre nevoile de dezvoltare ale copilului, despre cum funcționează creierul uman, despre povești de viață mai puțin perfecte și despre cum ne putem cultiva inteligența relațională.

      4. Care este, în opinia ta, soluția pentru stoparea fenomenului de bullying?

      Fără să fiu un pesimist, nu știu dacă putem stopa fenomenul de bullying, dar, în mod cert, putem face multe pentru a-l diminua. Copiii care se implică în comportamente de bullying, sunt copii care suferă, care sunt singuri și bulversați. Ei cresc în familii zbuciumate și efectele se văd în modul în care se raportează față de cei din jur. Niciun copil căruia îi este bine, din punct de vedere emoțional și psihologic, nu-i va veni ideea de a le face rău celor din jur. Văd comportamentele de bullying ca niște strigăte de ajutor, iar noi, adulții, nu mai putem fi surzi și orbi față de copiii cărora le este atât de greu. Cred că fiecare dintre noi trebuie să ne implicăm, să ne asumăm responsabilitatea. Nu mai este suficient să arătăm cu degetul către părinții acestor copii, ci este important să intervenim, de fiecare dată, când vedem un fenomen de bullying, dar este important și modalitatea prin care alegem să o facem, încât să nu-i împărțim pe cei mici în victime și agresori, să vedem dincolo de aceste etichete ale minții, și să-i ajutăm să-și descarce durerea sufletească, într-un mod acceptabil, din punct de vedere social și sănătos relațional.

      5. Un copil sănătos emoțional are nevoie de un părinte vindecat. Cu toate acestea, România e plină de părinți care nu au resursele necesare pentru terapie. Ce poate face o persoană într-o asemenea situație? Cum poate iniția revoluția interioară fără un ghidaj specializat?

      Psihoterapia este unul dintre instrumentele principale prin care noi, oamenii, ne putem vindeca sau mai bine spus, putem integra durerile sufletești și emoționale, dar în mod cert, nu este singurul. Cunosc nenumărați oameni care au, în jurul lor, o rețea suficient de bună de suport social și care pot apela și la alți specialiști (așa cum ar fi un duhovnic, un medic de familie etc). Mai apoi, există și câteva ONG-uri și instituții de stat în care există posibilitatea accesării serviciilor de psihoterapie, în mod gratuit. Așadar, sunt mai multe căi pentru a iniția o revoluție interioară, important este să fim flexibili în gândire, să ne stabilim intenția de a săpa, în universul interior, și mai mult ca sigur, vom găsi instrumentele potrivite, în acest sens.

      6. Care sunt cele mai comune “dureri” cu care vin oamenii la cabinetul tău?

      Eu fiind specializat în psihologia relațiilor, aud nenumărate povești despre durerile emoționale (cele ale deconectării), pe care le resimțim în cuplu, în interacțiunea părinte-copil și în conexiunile pe care le avem cu ceilalți semeni ai noștri. Și, de cele mai multe ori, intenția ascunsă este aceea de a-i schimba pe ceilalți, durerea fiind reprezentată de faptul că nu putem accepta realitatea, și suntem convinși că soluția este manipularea celor din jur. Uneori, când ajunge în cabinetul meu câte un partener sau părinte mai înverșunat pe cealaltă jumătate de cuplu sau pe copilul său, cu intenția de a detensiona atmosfera, îl întreb dacă este dispus și să vorbim despre „relația cu celălalt”, sau preferă să-l desființeze din start. Relațiile reprezintă cele mai importante resurse pentru omul modern, dar tot acestea sunt și contextele în care suferim cel mai mult, aici ne doare cel mai tare. Tiparul comun este reprezentat de pierderea conexiunii, care știm că induce, automat, durere psihologică și biologică. Așadar, dacă această durere ajunge să ne ghideze comportamentele și acțiunile, mai mult ca sigur nu ne îndreptăm într-o direcție prea bună. Aici poate interveni psihoterapeutul (sau orice alt specialist în domeniul științelor sociale), prin a alina durerea, a ne valida emoțiile și a ne susține în conștientizarea valorilor noastre. Oamenii uită de principiile lor de viață atunci când sunt îndurerați și fac, sau spun o serie de lucruri care ajung să înrăutățească situația. Astfel, este necesar să învățăm să facem diferența între comportamentele automate (care sunt reacții impulsive și imature), și acțiunile noastre pro-relaționare, care sunt răspunsuri conștiente și în concordanță cu valorile noastre, cele mai importante.

      7. Există situații când, prin intermediul terapiei, scoți la lumina o rana veche și această refuză să se vindece? Cum procedezi într-un asemenea caz?

      Sunt nenumărate situațiile în care o rană emoțională ne poate duce către o alta și să constatăm că nu suntem încă pregătiți să avem de-a face și cu această descoperire dureroasă. Nu aș spune că rana refuză să se vindece (cred, cu tarie, că fiecare celulă a corpului nostru și fiecare parte a sinelui caută să producă reintegrarea și vindecare), însă, uneori, este nevoie de un context mai sigur și mai stabil. Studiile de specialitate ne indică că factorul esențial în procesul de vindecare psihologică este relația terapeutică, acea alianță care se creează între pacient și terapeut, și pentru care este necesar ca ambii să se simtă suficient de bine, însă, pentru realizarea acestui cadru, s-ar putea să fie nevoie de ceva mai mult timp. Cum procedez într-un asemenea caz? Încerc să-mi reamintesc că vindecarea este un proces care nu poate fi grăbit, că sufletul fiecăruia dintre noi are propriul ritm, și că siguranța se construiește pas cu pas. Doar pentru că cineva m-a învestit cu încrederea necesară pentru a veni la mine în terapie, nu înseamnă și că se simte în siguranță alături de mine. Fiecare om are o serie de experiențe (conștiente și inconștiente) despre ce înseamnă să fie într-o relație, iar pentru mintea umană, a fi protejat este mai important decât a fi vindecat. De aceea, mecanismele de apărare se flexibilizează mai greu și este indicat ca terapeutul să-și gestioneze cât mai bine pornirea de a oferi ajutor.

      8. Este copilul Gáspár mulțumit? Ne redobândim vreodată integral liniștea sufletească?

      Înainte de a răspunde la această întrebare, mi-am acordat puțin timp pentru a-l „întreba” pe copilul din mine dacă este mulțumit. Evident că răspunsul vine în funcție de ceea ce simțim în corp și în baza emoțiilor pe care le putem conștientiza, și ceea ce pot spune este că atunci când dau dovadă de auto-compasiune și auto-acceptare, copilul interior este mulțumit, iar atunci când sunt auto-critic, disprețuitor sau neînțelegător cu mine, atunci apare și nemulțumirea. Tind a crede că liniștea sufletească nu este o stare continuă, este mai cu seamă un „loc pe care-l găsim în noi înșine” și în care ne putem refugia, din nou și din nou, atunci când în exteriorul nostru sunt furtuni și este imposibilă conectarea cu cei dragi. Mai multe despre această relație cu noi înșine, cu copilul interior, vom dezbate, așa cum precizat, la începutul discuției, în data de 26 octombrie, la #EpicTalk, unde vă așteptăm, alături de cei mai buni specialiști în domeniu. Bilete și mai multe detalii despre eveniment, puteți găsi pe www.paginadepsihologie.ro

      Foto credit: Matei Buta

      Vizionare placuta


      Oana a fost primul redactor sef Kudika.ro, pe vremea când era singurul angajat din redacție. Este pacifistă convinsă (când totul merge conform planului) și...

      Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

      Ti-a placut acest articol?

      Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.