Confesiunile unui vegetarian

N-am povestit niciodata cum am devenit vegana. Multe persoane au impresia ca am optat pentru acest stil de viata pentru ca este sanatos. Este. Astazi sunt in sfarsit convinsa, desi marturisesc ca am avut indoielile mele. Dar nu despre asta voi scrie acum pentru ca pentru mine alegerea a fost una a sufletului, nu a trupului.

Am renuntat la carne intr-o singura clipa, de la un minut la altul si imi amintesc fiecare detaliu al acelei decizii.

Era primavara tarzie, probabil un 1 mai, iar Diana era inca bebe. Ne oprisem la cateva zeci de km de Iasi, la o afumatoare locala recomandata de niste prieteni din zona. Voiam sa cumparam “bunatati” proaspete, “sanatoase”, de la tara. Silviu a intrat in magazin, o cocioaba suspecta, in vreme ce eu am ramas langa masina fiindca Diana dormea in scoica si trebuia supravegheata. Era cald, genul ala de caldura de inceput de vara in fata careia iti vine sa te tolanesti ca pisica si sa-ti intinzi oasele amortite dupa luni de frig. Am ridicat fata spre cer pentru a ma bucura mai mult de soare dar privirea mi-a cazut pe campul din spatele cocioabei unde roiau ciorile. Imaginii demne de filmele lui Hitchcock i s-a asociat instant imaginea institutului oncologic din Bucuresti, o alta locatie de electie a acestor pasari sinistre. Mi s-a ridicat parul maciuca. La propriu. Si am realizat pentru prima oara in viata ce inseamna sa mananci carne.

Eram anti-vegetarieni. Dieta mea era compusa intr-o proportie ireala din proteina animala la care adaugam ocazional o frunza de salata verde sau una de varza. Mancam carbohidrati de 3 ori pe an - de Paste, de Craciun si de ziua mea. Eram sigura (si probabil ca aveam dreptate) ca dieta mea hiperproteica era singurul lucru care ma putea mentine la cele 55 de kile intunecate pe care le tot urmaresc din adolescenta. Perspectiva de a renunta la carne era din toate unghiurile din care puteam privi, o drama. Singurul lucru in contradictie cu toate aceste idei care se legau minunat era ca nu mai puteam atinge carnea. Am mai incercat o data sau de doua ori in saptamana imediat urmatoare acestui moment si apoi am acceptat: zilele mele de carnivora erau apuse.

A urmat un an de vegetarianism in care am citit, am invatat si am acceptat ca acest tip de alimentatie este o etapa naturala in istoria oamenirii. Mai devreme sau mai tarziu vom ajunge toti acolo, asa cum, sunt sigura, nu toti am invatat simultan sa folosim focul sau sa cultivam cereale. Este detaliul prin care vreau sa punctez ca nu este scopul acestui text sa va covertesc la veganism - este ceva ce vi se va intampla oricum, mai repede, mai incet, brusc sau treptat, acolo mergem toti.

Am decis mai apoi, mai mult cu logica decat cu sufletul de aceasta data, ca pasul de la vegetarianism (adica o alimentatie care include atat legume cat si lactate si oua) catre veganism (o alimentatie exclusiv vegetala) este natural, sanatos si benefic. Nici de aceasta data trecerea nu a fost dificila. E drept, m-am trezit, vreme de vreo luna uitandu-ma la frigider ca vitelul la poarta noua: Si eu ce mananc? M-am ingrasat vreo 5 kg pentru ca de fiecare data raspunsul a fost paine cu ulei de masline. Dar dupa cateva saptamani am reinvatat alfabetul. Am acceptat ca a gati nu inseamna sa pui carne sau branza sau ou langa o garnitura.

Am reinteles regulile organizarii in farfurie. Am descoperit nautul cu rosii, tofu prajit, sandwichurile cu vinete, dovlecei si ardei copti, m-am indragostit de avocado, am invatat sa-l combin atat cu picant cat si cu dulce. Am descoperit arome pe care papilele mele adormite nu le sesizasera inainte si am descoperit ca un “banal” fruct iti poate gadila toate simturile atunci cand ele sunt ascutite de o alimentatie vie. E adevarat ce se spune, va pot spune acum din proprie experienta: vegetarienii gusta altfel mancarea, se bucura de o paleta mai larga de arome atunci cand savureaza un produs, ca si cum ar avea mai multe tipuri de receptori decat un omnivor.

M-am lovit si de limite. Prima a fost in familie. Brusc mesele cu cei dragi au devenit subiect de scandal. Nu mai puteam iesi in oras pentru ca Oana nu avea ce sa manance. Am decis ca pestele sau fructele de mare vor fi cel mai civilizat compromis cand situatia o cere.

Mai apoi, m-am indoit serios prima oara ca sunt pe drumul cel bun cand am simtit dezamagirea si dezaprobarea din ochii bunicii cand am refuzat placinta cu mere in care scapase un ou. “Tu nu ai cunoscut niciodata cu adevarat foamea”, mi-a spus, si am intrat in pamant de rusine. In randul urmator am mestecat dumicatul pacatos si am decis ca nu le poti avea niciodata cu adevarat pe toate.

La probiotice mi-am prins urechile cu totul. In mare parte pentru ca simteam nevoia sa ma incadrez in definitii. Cum se numesc aia care mananca peste? Sau veganul care gusta iaurt? E ok, e etic, sunt extremista sau dimpotriva, prea toleranta? In cele din urma lucrurile s-au asezat cand am renuntat la clasificari si am acceptat ca alimentatia inseamna sa alegi cat mai bine, de cat mai multe ori cu cat mai putine efecte nedorite.

Dar sa ma intorc la iaurt.

Am eu suspiciunea asta (ma rog, nu eu, ci toata floarea cea vestita a integului Apus) ca flora din intestine detine toate secretele Universului. Avem 100 trilioane de bacterii in intestin [1]. 100 trilioane. Nici nu stiu cum arata 100 trilioane de nimic. Luam probiotice ca sa le intarim randurile. Doar ca o facem cumva asa, orbeste. Pentru ca intre astia 100 trilioane, noi il cunoastem pe Lactobacillus. Cine stie ce aflam peste 3 ani, peste 5 sau 50? Daca Lactobacillus trece in tabara ailalta? Descoperim ca era spion dublu? Asa ca m-am sucit iar - am scos iaurtul de pe lista celor rai si l-am asezat la mijoc, langa peste. Fiindca o avea hormoni [2] si risc de cancer la prostata [3], dar eu nu am prostata si nu cunosc alt produs atat de bun care sa aiba probiotice asezate de natura intr-un mod atat de atent. Si uneori, intre doua rele, inveti sa-l alegi pe cel mai marunt. N-am sa va mai spun ca de mancat, tot nu-l mananc pentru ca inca nu am gasit o singura sursa decenta de lapte care sa respecte atat animalul cat si produsul. Dar despre asta vorbim alta data…

Evoluam. Dar limitat si impiedicat. Cautam echilibrul dar ne clatinam chiar de la baza. Scotocim dupa raspunsuri in studii si carti, dar uitam de bun simt, masura, intuitie si aspecte evidente. Imi este tot mai clar, pe zi ce trece, ca singurul aspect de care trebuie sa tinem cont in alimentatie este complexitatea sa. Ca noi despicam painea cea de toate zilele in principii nutritive dar nu stim sa o asamblam la loc. Si nu avem alta sansa decat sa ne inclinam in fata dimensiunii coplesitoare si a detaliilor incredibil de complicate cu care am fost proiectati. 100 trilioane…

Mai avem atat de mult de invatat...

Referinte

[1] Rachele Pojednic, Nutrition Assessment, Digestion and Allergies (septembrie 2017)

[2] American Cancer Society, September 10, Recombinant Bovine Growth Hormone (2014) https://www.cancer.org/cancer/cancer-causes/recombinant-bovine-growth-hormone.html

[3] Harrison S, Lennon R, Holly J, Higgins JPT, Gardner M, Perks C, et al. Does milk intake promote prostate cancer initiation or progression via effects on insulin-like growth factors (IGFs)? A systematic review and meta-analysis. Cancer Causes Control. (2017) https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5400803/

Featured foto by Alison Marras on Unsplash

---