Dilemele lui Carmen: Românul s-a născut înțelept și-o să moară de grija altuia

Foto pathdoc/Shutterstock

E, poate, cea mai mare decizie pe care o poate lua cineva, cea mai intimă alegere și cel mai greu job din lume. Mi se pare că, în cel mai bun caz, pot să emit vreo constatare de moment sau să întreb atunci când nu înțeleg de ce anumiți părinți procedează hăis, alții cea.

Aștept, însă, la schimb, același fel de curtoazie. Vă rog eu din tot sufletul meu, care, după unii, face umbră metaforică degeaba, nu mă întrebați ce am de gând cu ovulele mele.

Intenționez oare să le dau la fecundat, intenționez, poate, să le pun la uscat? Dau rateuri? Eu n-am întrebat pe nimeni din ce postură contorsionisto-erotică a ieșit ăsta mic.

Cred cu tărie că nu toți oamenii sunt făcuți să fie părinți. Nu am un criteriu concret de selecție în acest sens dar îmi vin în minte titluri oribile de știri despre copii amărâți, maltratați, abuzați sau omorâți de părinți.

Într-o notă mai puțin tragică îmi vin în minte chipurile unor copii pe care îi cunosc personal și care plătesc pentru faptul că cei care le-au dat viața nu au structura interioară necesară pentru a le oferi grija, afectiunea, reperele morale, limitele și, în același timp, independența de care are nevoie un copil.

Îi văd, la 2 ani, hămesiți de atenția pe care nu o vor primi niciodată, stând cu orele lipiți cu ochișorii de telefoane și cu mâna în punga de chipsuri. Să nu îmi săriți în cap că doar mamele lor sunt așa și pe dincolo că nici cu tații nu mi-e rușine. De multe ori, deși stau în aceeași casă cu copilul si cu mama copilului, nu sunt altceva decât figuranți, donatori de spermă sau, în cel mai bun caz, parteneri ocazionali de joacă. Dar e ok, spre deosebire de mine și oamenii ca mine au un copil, mamă, au intrat, mamă, in rândul lumii, mamă. Lasă, mamă, ca copiii (sic!) cresc oricum.

Dincolo de toate celelalte argumente, motivul pentru care nu vreau să fac un copil este teama că m-aș transforma într-un astfel de părinte. Nu cu intenție, desigur, dar cu direcție.

”Mi-e frică să fac un copil” este o confesiune intimă cu implicații profunde. Nu vreau să îngroș rândurile părinților care încearcă să își trăiască neîmplinirile prin copilul lor, fără să țină cont de nevoile și dorințele lui.

De asemenea, nu vreau să fiu pusă la colț pentru că îmi asum nepriceperea și teama în loc să mă bat cu pumnii în piept că știu eu mai bine. Și dacă vreți motiv să mă boscorodiți mărunt din buze sau din tastatură, nici nu îmi plac prea tare copiii.

Dar tu când ai de gând să faci un copil este una dintre cele mai jignitoare și mai intime întrebări pe care i le poți spune cuiva. Cineva ca mine care fluieră a pagubă când dă cu ochii de comitetul local de la radioșanț trece mai lejer peste stângăcii de acest gen dar în locul meu poate fi un bărbat steril, o femeie care tocmai a pierdut o sarcină sau care nu poate face copii din motive de sănătate.

Niciunul dintre acești oameni nu vă e dator cu o explicație. Celor care puneți această întrebare, clătinând din cap a dezaprobare, vă doresc o karmă veșnic proastă.

P.S: nu îmi vine să cred că în 2018 încă mai e nevoie să subliniez că nu e politicos să întrebi oamenii ce intenții au cu ovarele și spermatozoizii lor.

Foto prima pagina pathdoc/ Shutterstock

Vizionare placuta