Povestea mea: Un fel de femeie la 40 ani

In fine, am cunoscut un tip cu care la un moment dat am hotarat sa ma casatoresc. Zis si facut: imprumut la banca (facut desigur de mine), nunta in familie, restransa si fara prea mare fast, aveam totusi 37 ani, si in final mutat “cu catel cu purcel” la sotul meu, care locuia cu mama sa. Nu era tocmai ceea ce visasem eu, dar doream cu disperare un copil. Nu s-a intamplat sa-l fac, mai mult decat atat m-am trezit cu un sot alcoolic, scandalagiu, violent, care isi amaneta bijuteriile, telefoanele mobile (chiar si televizorul) pe nimica toata, care castiga sporadic, cheltuia peste posibilitati, instabil psihic, gelos pe colegii mei, pe serviciul meu, intr-un cuvant… un cosmar.

Imi era rusine sa ma despart la cateva luni dupa casatorie, pe de alta parte imi reprosam ca poate nu fac suficient sa-l aduc pe linia de plutire, el fiind de altfel un tip citit, intelectual cu o meserie frumoasa si banoasa, dar dependent de bautura; trecea brusc de la o stare la alta, imi gasea vini inchipuite, inclusiv o legatura cu un coleg de serviciu pentru care intr-o seara m-a si batut. Si bineinteles eu eram intotdeauna cea vinovata. Era prea mult… Dupa cateva plecari si reveniri am hotarat sa divortez, lucru pe care intre timp l-am si facut (am depus actiunea de divort exact in ziua cand faceam un an de la casatorie - frumoasa aniversare).

Nu vreau sa insist prea mult asupra casniciei mele tragi-comice (parca as fi vrut sa demonstrez, cui oare, ca sunt si eu in stare sa ma marit), nici asupra faptului ca in casa lui au ramas toate lucrurile mele, cumparate cu sacrificii de-a lungul timpului, cu rate, credite, respectiv mobila, electrocasnice, obiecte de uz casnic, lenjerie, prosoape, vesela etc etc si toate hainele pe care le aveam la un moment dat si pe care refuza sa mi le dea. Poate ai mei m-au judecat la un moment dat, era greu de crezut ca la varsta mea am putut sa fac o asemenea gafa, dar daca ar citi cele ce am scris probabil ar intelege mai usor. Eu insa nu reusesc sa inteleg unde am gresit, poate imi era sortit sa raman singura si am fortat mana destinului. Dar imi doream ca atata disperare o familie si, de ce sa mint, aveam momente cand ma simteam umilita si in inferioritate fata de celelalte femei, de multe ori mai putin dotate ca mine din toate punctele de vedere, la nunti eram vesnica “domnisoara de onoare”, deseori neinsotita si privita pe sub sprancene de soatele proaspat coafate, revelioanele le petreceam in familie, din acelasi simplu motiv, saream peste concedii pentru ca nu aveam cu cine sa merg, singurele mele bucurii ajunsesera sa fie gatitul, conserve pentru iarna, schimbat perdele…

---