Am fost victima unui incest

Zilele trecute am asistat la o cearta pe unul dintre forumurile revistei. Tema era dureroasa, oribila chiar: o fata se culca cu propriul ei frate. Am intervenit in discutie, crezand ca este o gluma, insa am aflat ca, de fapt, era adevarat si ca, mai mult, fetei i se parea ceva normal.

Pentru ca ziua aceea sa fie incheiata cu succes, la stirile de seara ale unei televiziuni aflu ca “Noul Cod Penal da liber la incest”! Dumnezeule mare, chiar ca nu ne mai facem bine! Proiectul acestui Cod Penal a fost asumat de Guvern, insa ultimul cuvant il vor avea parlamentarii. Potrivit noii legi, toti acesti oameni incestuosi scapa de urmarirea penala daca relatiile dintre ei sunt liber consimtite si niciunul nu este minor.

Nu credeam ca, dupa atata amar de vreme, acest subiect imi va redeschide ranile adanc sapate in sufletul meu. Eu, din nenorocire, am fost victima fratelui meu, mai mare cu sase ani decat mine.

Nu cred sa existe ceva mai rau pentru un copil. Mi-a marcat intreaga existenta, mi-a furat cei mai frumosi ani, aceia ai copilariei fara de griji, mi-a intunecat trecerea la pubertate, apoi la adolescenta si, mai tarziu, trecerea mea in randul femeilor.

Mi-e foarte greu sa povestesc, chiar si in fata calculatorului simt ca exista un interlocutor care i-ar spune fratelui meu ca am dat in vileag acest secret. Mi-e frica de el, de razbunarea lui feroce. Primele amintiri dureroase despre acest abuz incep de pe la varsta de cinci ani. In vacantele lui de vara, eram trimisi la tara, la bunici, unde stateam cam jumatate din vacanta. Fireste ca el, fratele meu, trebuia sa aiba grija de mine. Si avea...Ma ducea la o casa parasita unde ma arunca pe o usa dezafectata, imi tragea in jos pantalonasii de pe mine si ma chinuia, nu stiu cat timp, insa mie mi se parea un secol. Plangeam, ma zbateam, il zgariam, tipam, dar nu ma auzea nimeni, nici macar el. Era surd la rugamintile mele, ba chiar se infuria si ma lovea peste fata sa tac. “Daca nu taci, te omor cu mana mea!”, imi rasuna si acum in urechi amenintarile lui... Si am tacut de frica. Daca incercam sa vorbesc, asa cum fac copiii, care spun multe si de toate, il simteam cum ma tintuia cu privirea si tipa la mine sa nu mai vorbesc. Parintii mei il priveau, de fiecare data cand se petrecea o scena de acest fel, intr-un mod ciudat, ba il mai si bateau ca imi vorbeste urat. Stiti, desigur, ce urma dupa ce era batut din cauza mea, nu? Imi spunea: “Vezi tu maine, cand o sa ramai singura cu mine!” Si bineinteles ca ramaneam singura cu el, ai mei aveau serviciu, nu-si imaginau ce se intampla chiar si acasa, in lipsa lor.

---