Am avut lumea la picioare

Am asistat pe la vreo 12 ani la o discutie intre oameni mari. Eram cu parintii mei si cu inca vreo trei alte familii la un gratar cand, dintr-una intr-alta, ‘cei mari’ inceput sa discute despre iubire. Mi-au spus atunci ceva care m-a marcat pentru totdeauna “Ai sa te indragostesti de multe ori dar ai sa iubesti o singura data”.

Apoi discutia a continuat lejer si fiecare a povestit despre marea lui iubire chiar daca partenerul de viata ii statea alaturi. Au spus ca iubirea adevarata e propriul sau dusman, este consumata chiar de motivele care o fac atat de mistuitoare, pasiunea si dorinta. Si toti, de la primul la ultimul iubisera cu tot sufletul si renuntasera...

Imi aduc aminte ca m-am gandit ca nu o sa fac niciodata greseala asta, ca nu o sa renunt la iubire pentru nimic, ca as prefera sa renunt la viata decat la iubire. Mi s-a parut atunci ca sunt prea impacati cu soarta lor, m-am intrebat de ce au renuntat sa lupte, de ce au preferat sa ramana banali cand puteau sa fie mareti. Si, cu toate ca nu traisem nimic asemanator pe atunci, am stiut ca iubirea te transforma, te ridica, te invaluie...

Ioan Slavici spunea “Sunt lucruri care se vad cu ochii, se pot simti cu inima dar in graiul omenesc nu se pot spune”... si cred ca a caracterizat iubirea mai bine deca ar putea oricine sa o faca in cuvinte.

Povestea noastra a inceput demult.

A inceput cand desi nu il cunoscusem il iubeam deja, iubeam gandul ca o sa iubesc odata atat de mult, iubeam o himera care a prins viata. Nu s-a intrupat din visele mele copilaresti. Mi-l imaginam inalt, subtire, cu un zambet strengaresc si ochi ca cerul, cu parul negru si pielea maslinie, intelept si matur, poate chiar un pic arogant, istet si cu simtul umorului. Si in visul meu EL era chiar un “vis” de barbat. L-am cautat pe EL vreo 8 ani dupa discutia de la padure. Am intalnit cativa care semanau…dar nu destul de mult.

M-am indragostit pe la 17 ani, am avut si o relatie serioasa dar am fost intotdeauna o fire independenta, salbatica uneori, iar el a vrut sa ma imblanzeasca. Voiam libertate, aveam visele mele in care atunci eram destul de tanara si nebuna incat sa cred. Am plecat la facultate si dupa o jumatate de an am uitat de el. Libertatea deplina care imi lipsise pana atunci, petrecerile studentesti, viata de noapte mi-au luat mintile, am decis ca o relatie serioasa e mai mult decat puteam duce in momentul acela si l-am lasat. Mi-a parut rau. Era un tip extraordinar care poate m-a iubit. Dar trebuia sa aleg: eu sau el. Si stim cu totii ce tindem noi, oamenii, sa alegem in astfel de situatii.

---