Am avut lumea la picioare

Nu am facut-o din “datorie”, cu toate ca sentimentul de razbunare m-a impins sa o fac. Am facut-o pentru ca imi placea pe de o parte iar pe de alta parte eram curioasa ce a simtit cand era cu ea. Eu i-am marturisit totul, nu a aflat altfel. Si m-a iertat... ma iubea si m-a iertat. Apoi iar am fost fericiti chiar daca ce facusem a continuat sa ne bantuie.

Dar sa fii fericit e prea simplu, sa iubesti e prea usor. Atat de usor incat daca decizi sa te daruiesti cu totul risti sa uiti si cine esti. Asa mi s-a intamplat mie. Din femeia independenta, libera, mereu in centrul atentiei, care nu se gandea decat la ea, am devenit femeia care il asteapta acasa cu o masa calda, care il sprijinea cand era pe cale sa cada, care ii dadea incredere in el, care ii facea curat si ii calca camasile. Unii spun ca e vorba de faptul ca m-am maturizat, mie imi place sa cred ca e vorba de fapt de cat de mult il iubesc. Atat incat am renuntat la mine. Si asa am ajuns sa aflu ca ai mei si prietenii lor aveau dreptate. Iubirea se consuma singura.

EL a renuntat la noi. A renuntat sa mai spere si sa mai doreasca. A renuntat la lucrurile care m-au facut sa il iubesc. Nu a renuntat insa pentru mine, ci ca sa fie liber.
A renuntat sa mai fie EL, pentru ca il sperie timpul care ne-a legat, si timpul care ii ramane sa isi traiasca tineretea. Si a facut singurul lucru care putea sa ma indeparteze pentru totdeauna. A dat IUBIREA, pentru o noapte de sex. Acum cel mai mult ma sperie, nu singuratatea asa cum ma asteptam, ci banalitatea. Cat timp am fost impreuna am auzit de nenumarate ori ca impreuna suntem magnifici. Separat insa suntem banali. Si asta sunt condamnata sa fiu, orice barbati as mai cunoaste si oricat de independenta as mai fi.

---