Am avut lumea la picioare

Imi facusem o gramada de prieteni, ma rog mai mult cunostinte decat prieteni, eram libera, eram nebuna, eram invidiata. Aveam lumea la picioare. Cunosteam zilnic atat de multi oameni incat nu puneam prea mare pret pe unul sau pe altul. Uitasem chiar si de visul meu de a-l intalni pe EL. Imi spuneam ca la un moment dat o sa ma cumintesc, o sa gasesc un baiat bun si o sa il iau de barbat.

Dar pana atunci mai aveam timp, si vai, cat de frumoasa era viata. Am cunoscut un baiat micut, tot timpul zambaret, cu ochisorii mari si verzi, mai mult dulce si copilaros decat o imagine a masculinitatii. Nu mi-a placut in mod deosebit, nu am avut scanteia cum spune el. A inceput cu distractia de care eram amandoi dependenti. Apoi ne-am iubit, si avand in vedere ca amandoi aveam 20 de ani, ne-am iubit si mai mult, si apoi si mai mult. Ne-am iubit incontinuu, am facut o pauza sa ne tragem sufletul si ne-am iubit iar, in fiecare coltisor de camera, iar cand nu am mai avut colturi in camera ne-am iubit prin alte camere si apoi ne-am iubit prin tot caminul. Pana intr-o zi cand ne-am oprit din iubit, ne-am uitat unul la celalalt si ne-am dat seama ca ne indragostisem. Si am ras... era atat de simplu si atat de frumos.

Nu a plouat niciodata, nu a fost niciodata innorat, nu a fost ceata, nu a batut vantul si nu a fost frig in niciuna din acele zile. Era simplu, daca ne saturam de atata dragoste ieseam pe geam, si ne loveau peste fata ramurile de zarzar inflorit si razele soarelui. Si am continuat chiar daca nici nu ne trecea prin cap ca suntem impreuna. Cand am plecat acasa vara, ne-am strans pe peronul din Gara de Nord, ne-am imbratisat si am plans. Am crezut atunci ca de tristete, dar cred ca stiam pe undeva ca nu avea sa mai fie niciodata ca in primul an. Atunci mi-a spus prima oara ca ma iubeste.

Ne-am intalnit de 100 de ori vara aceea, eu si el, chiar daca ne desparteau 400 de kilometri. Ne-am intalnit pentru ca nu puteam sa stam departe unul de celalalt. Apoi a inceput iarasi scoala. Distractiile nu mai erau atat de dese, dar noi eram la fel de indragostiti. Parca se simtea ca am mai crescut cu un an. De fapt, poate nu ne mai interesau distractiile, era mai important sa fim impreuna. Mi-a zis atunci ceva ce nu am uitat. Mi-a spus ca nu mai vrea sa continuam mult pentru ca ii e teama ca nu o se mai poata desprinde iar el e prea tanar ca sa aiba o relatie serioasa. Nu mi-a pasat... asa gandeam si eu, voiam decat sa ne bucuram de sentimentul acela care ne coplesea. Pe la jumatatea anului II a fost nevoit sa se mute cu mine in camin. Am facut-o si pe asta cu toate ca ne-a fost un pic teama la inceput. Dar ne iubeam si ce conta mai mult decat asta? Ne-am iubit, ne-am distrat si am incercat sa reanimam primul an, dar nu mai era la fel.

---