Blog Kudic: Cu tristete, despre Romania

M-am gandit ca de vreme ce filmele romanesti respecta traditia sumbrului, a tristetii si a uratului, sa nu ma dezic si sa scriu cateva randuri in acelasi ton: cu tristete. Am vazut astazi “Eu cand vreau sa fluier, fluier” si am realizat inca o data (daca mai era nevoie) ca romanii nu fac filme pentru romani. Se fac filme pentru “afara”. Filme dure, filme in care nu se poate distinge cu usurinta realitatea de fictiune. Filme care reflecta ceea ce se petrece in Romania, am putea spune, dar ele sunt filme care ii impresioneaza pe straini. Sunt “exotice”, vin de pe taramul saraciei, mizeriei, al tiganilor si al cainilor vagabonzi. Filme despre comunism pentru a nu reusi niciodata sa depasim acest moment si pentru a ne aminti in fiecare zi ca el, comunismul, inca planeaza asupra blocurilor si chipurilor gri ale oamenilor.

S-ar putea sa fiu condamnata, ca dupa 9 luni petrecute la Londra, m-am intors aici sa judec, sa fiu aspra si sa vorbesc urat desre tara mea. Departe de mine dorinta de a face acest lucru, insa atunci cand in prima zi petrecuta in Bucuresti, am iesit la ora 5 dupamiaza in oras si primele cuvinte pe care le-am auzit rostite din gura unui barbat pe strada m-au facut sa ma cutremur, am inteles ca Romania este exact ca in filme. Cuvintele lui aveau bineinteles conotatii sexuale si nu le voi putea reproduce aici, dar pana am ajuns in Piata Romana, am primit alte jigniri, fluieraturi, priviri scarboase si impertinente. Iar atunci cand plimbandu-ma pe bulevardul Magheru ziua in amiaza mare impreuna cu mama mea, un badarn a trecut pe langa mine si mi-a tras o palma peste fund, am fost de-a dreptul socata. Si nu purtam nici fusta scurta, nici pantofi cu toc, nici bluza cu decolteu. Daca pot sa inteleg intr-o oarecare masura privirile insistente si curioase ale femeilor care comenteaza faptul ca intr-o zi ploioasa am ales sa port o pereche de pantofi cu toc in locul unor adiadsi, nu pot accepta vulgaritatea, agresivitatea si comportamentul animalic.

Al doilea incident neplacut in primele 4 zile in Bucuresti, l-am trait untr-unul din locurile mele preferate din acest oras. Imi cumparasem un desert care costa 6 lei si i-am oferit vanzatoarei 10 lei. Ea mi-a spus ca nu are sa-mi dea rest si mi-a dat 5 lei, impreuna cu binecunoscuta replica “imi aduci tu alta data un leu”. I-am multumit si m-am indreptat catre iesire. O femeie care statea la coada in spatele meu m-a atentionat ca “se spune multumesc”. I-am raspuns ca am multumit deja si am dat din nou sa plec. Dar ea a continuat: “mai convingator trebuie sa fie acel multumesc”. Desi nu era vina mea ca vanzatoarea la ora 6 seara nu avea sa-mi dea rest (vesnica problema in Bucuresti), si ca se oferise din propria initiativa sa imi dea 5 lei in loc de 4, o terta persoana a tinut sa intervina. Si atunci am inteles. Am inteles ca problema romanilor este ca-i intereseaza mult prea mult ce fac cei din jur. Poate daca nu ar mai privi in stanga si in dreapta, daca nu ar mai comenta, compara si ar fi atat de doritori sa stie tot ce misca, le-ar ramane putin timp de gandire. Si de introspectie.