Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite

Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite
Kudika
3 Mai 2010

De-a lungul timpului, am fost indemnata de multe ori sa scriu cateva randuri despre anii petrecuti in scoala de balet. Stiam ca o voi face la un moment dat, dar nu am incercat niciodata. Se afla insa in mine ceva care astazi ma indeamna sa o fac. Sa scriu despre una dintre cele mai sumbre, semnificative si imposibil de uitat perioade ale vietii mele.

De-a lungul timpului, am fost indemnata de multe ori sa scriu cateva randuri despre anii petrecuti in scoala de balet. Stiam ca o voi face la un moment dat, dar nu am incercat niciodata. Se afla insa in mine ceva care astazi ma indeamna sa o fac. Sa scriu despre una dintre cele mai sumbre, semnificative si imposibil de uitat perioade ale vietii mele.

Aveam 3 sau 4 ani si am fost dusa de catre mama pentru prima oara la opera. Lacul lebedelor. Ea spune ca timp de aproape 4 ore am stat nemiscata, cu gura deschisa si fara a-mi putea dezlipi ochii de la ceea ce se petrecea pe scena. Eu imi amntesc doar ca stateam intr-o loja in partea dreapta, pe un scaun mare si patratos, muzica venind din fosa si o mare de tutu-uri albe care se invarteau in ritm ametitor. Ea a fost atunci surprisa si incantata de fascinatia mea pentru balet, iar eu stiu doar ca dansam pe strada si ea ma ruga sa ma potolesc. Au urmat 4 ani de cursuri de balet la Opera Romana.

Magda, profesoara care aduna zeci de fetite in Studioul nr 1 fusese candva balerina, nu lipsita de gratie si care punea in scena anual cate 2 spectacole intitulate “Atelierul de papusi”. M-am simtit minunat pe scena de la 5 ani. Imi placea faptul ca lumina reflectoarelor facea specatorii sa dispara, iar eu nu imi mai vedeam parintii sau bunicii. Imi placeau cabinele cu oglinzi mari, trusele de farduri, costumele, cortina grea si roasa, mirosul podelei si praful din culise. Agitatia din pauza, mama care ma astepta dupa ce terminam primul dans si imi schimba cu viteza luminii costumul pentru cel de-al doilea. Cocul mereu prea strans si “cipicii” roz.

Ziua in care am invatat ca “cipicii” se numesc defapt “felxibili”, iar ca dresurile poarta numele de “maiou de picior” a fost ziua in care baletul a incetat sa mai fie un sir de aplauze infinite si panglici roz. Eram in clasa a treia, primele zile si mama era in fata scolii atunci cand am iesit. Mi-a zambit si mi-a spus ca de a doua zi voi merge la scoala de balet. O scoala adevarata unde voi lucra zilnic, nu doar de 2 ori pe saptamana ca la Magda. O scoala pentru profesionisti. Aveam sa devin balerina.

Am ajuns in fata scoalii intr-o zi mohorata. Primul soc, cladirea. O constructie gri, urata, cu aspect de policlinica de cartier si fara niciun copac stufos in curte, asa cum imi imaginam eu. Am intrat tematoare si o profesoara slaba si cocosata m-a luat in primire. M-a condus catre un birou tinunda-ma de ceafa. II simteam mainile reci, degetele osoase si unghiile lungi cum imi intrau in carne. A inchis usa in urma ei, lasand-o pe mama afara si mi-a ordonat sa ma dezbrac pana ajung in chiloti. Alte trei profesoare ma priveau nerabdatoare. Dupa cateva minute de examinare, in care m-au rasucit pe toate partile si m-au impuns cu degetele ca pe o creatura extraterestra, au concluzionat. Nu eram “rea”, dar teribil de grasa. Am fost trimisa un etaj mai sus pentru a-mi cunoaste invatatoare si am fost prezentata clasei formate din 11 copii: papanasul cel nou. Nu mai eram Sabina, eram un papanas. In aceeasi seara, in timp ce ma jucam in spatele blocului, pe la ora 6 am fost strigata de mama. Prima mea cina de regim: o bucatica de branza si 2 rosii.

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.




Setari Cookie-uri