Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite

Am castigat locul 2. Un loc onorabil si un rezultat bun. Toate celelalte colege ale mele castigasera locl 1. Patru fete pe acelasi loc intai. Eram acasa, in sufragerie cand profesoara a sunat sa anunte rezultatele. Am cazut pe podea. Am plans, am urlat, am fost zguduita si am cedat. I-am spus mamei ca acesta este sfarsitul. Ca nu mai rezist si toate eforturile mele au fost in zadar. M-am simtit mai umilita ca oricand, batjocorita si tradata.

A doua zi, toata lumea a fost socata. Sabina sa paraseasca scoala de balet? Cea mai talentata eleva? Fruntea clasei la invatatura si un copil atat de deosebit? La ultimul clopotel, doamna Santo a plans si mi-a spus: “Sa nu uiti iciodata ca esti un om atat de talentat.” Dar uitasem cu ani in urma.

Au trecut 10 ani de la prima mea zi in Liceul de Coregrafie Floria Capsali din Bucuresti. Dupa ce m-am retras, nu am mai putut dansa niciodata. Acum, la 19 ani, am intrat din nou intr-o sala oarecare de balet in Londra. O profesoara rusoaica mi-a spus la sfarsitul orei ca am niste brate superbe si ca sunt foarte talentata. Ca am picioare puternice in care se vede o scoala buna. Nu le mai antrenasem de peste 5 ani. M-a privit in ochi si nu m-a indrebat de ce nu sunt pe scena. M-am uitat la reflexia mea in oglinda salii de balet si am vazut scoala sangelui si a durerii. Scoala nefericirii si a baletului ca un chin. Am vazut de ce nu mi-am putut implini visul si de ce nu am dansat Giselle macar o data. Nu as fi putut fi niciodata una dintre cele treizeci de lebede din ansamblu, si chiar daca nu am avut corpul perfect, trebuia sa fiu cea mai buna. Sa fiu prima lebada. Am fost in schimb ratusca cea urata, omida care nu se trasnforma in fluture.

Cand am fost intrebata cat de greu sau de dificil este sa iti sacrifici copilaria, am raspuns ca nu stiu. Nu am sacrificat nimic. Nu orele de munca, sau faptul ca m-am privat de mancare si desene animate mi-au umbrit acei ani. Poate nici bataile, durerea fizica si oboseala nu imi bantuie acum amintirile. Desi nu mi-a dat voie sa ma imprietenesc, sa zambesc sau sa ma bucur atunci cand dansez si nu mi-a permis sa visez, liceul de coregrafie m-a invatat sa fiu disciplinata. Ordonata, responsabila si grijulie. Matura, pedanta si muncitoare. Mi-a rapit in schimb un lucru pe care incerc din rasputeri sa il recuperez. Nu ma refer la sansa ori satisfactia de a fi Giselle. Nici la o poveste fara final fericit. Ci la un lucru mult mai pretios: increderea in mine.

Sabina

---