Scoala sangelui, a durerii si a viselor neimplinite

M-am pregatit cateva luni pentru olimpiada. Dimineata cursurile normale de scoala, apoi studii, pian si repetii la opera pana seara tarziu. Picioare insangerate din cauza poantelor, Spate obosit, entorse, rani, umflaturi, erau doar parte din ceea ce insemna sa fii profesionist, nu sa “prestezi precum un functionar” asa cum ne reprosa doamna Santo ca faceam uneori. “Ridica fetito mainile alea! Atarna precum niste crengi uscate. Esti o vaca, o nesimtita si nu vei dansa niciodata”, erau jignirile din repertoriul zilnic.

Imi amintesc sala de balet cu geamurile aburite, mirosul inchis, costumele imbibate de traspiratie, lacrimile de furie, durere si rusine. Urletele infioratoare, palmele peste spate si suturile in fund. Corepetitoare obosita si trista. Oglinzile ciobite. Baietii rai care imi spuneau ca sunt grasa si colegele dispretuitoare care ma acuzau ca nu iubesc indeajuns baletul cat sa mai slabesc niste kilograme. Ura si invidia lor atunci cand eram singura care memora exercitiul din prima, singura care zambea si inchidea ochii atunci cand intindea bratul. Singura care asculta indemnul “trimite energie din brat, esti o unda de lumia, esti o raza care nu se termina.” Cocul meu care nu statea niciodata bine si din care iesea negresit un zuluf. Picioarele prea scurte, deschiderea prea mica, turatia proasta si cou de pied-ul insuficient de arcuit. Remarcile fetelor din clasele mai mari in vestiar care se uitau insistent la sanii mei si radeau de mine. De ce ii aveam la 14 ani? De ce aveam sani, coapse si de ce deveneam femeie? Era gresit. Eu eram o greseala in sala de balet.

In ziua olimpiadei, una dintre profesoarele din scoala, o femeie cracanata, cu fata mancata de varsat de vant si un suflet negru, m-a vazut plangand de durere intr-un colt . Degetele de la piciorul drept imi erau atat de ranite incat nu ma mai puteam tine pe poante. Mi-a aruncat o incurajare: “Cred si eu ca piciorul ala, saracul, nu mai poate sa duca, la cate tone atarna pe el”. Mi l-am imbibat in xilina si am intrat pe scena. Au fost cele mai frumoase 3 minute ale vietii mele. Purtam un tutu rosu, o floare in par si eram slaba. Slabisem considerabil pentru olimpiada. Ajunsesem la 40 de kg. Sufletul mi-a dansat odata cu picioarele, scena se topise, spectatorii nu mai existau. Zambeam larg, imi intindeam mainile dincolo de culise, iar aplauzele mi-au umput inima de bucurie. M-am prabusit la final in bratele mamei si am plans de fericire.

---