Marea dezordine hormonală: Ce ne otrăvește fără să știm de Corinne Lalo (Fragment exclusiv)

Misiunea pe care și-o asumă Corinne Lalo odată cu această carte este una cât se poate de nobilă, scopul ei fiind să ne explice fenomenul otrăvirii chimice a celulelor noastre și de a ne oferi sfaturi pentru a ne proteja. Așadar, această carte își propune să clădească o punte între cercetarea științifică și publicul larg, oferindu-ne un instrument accesibil care să ne ajute să recunoaștem perturbatorii hormonali din jurul nostru și să îi evităm cât mai eficient.

Corinne Lalo este o jurnalistă franceză specializată în domeniul medical, având peste 30 de ani de experiență în televiziune. De-a lungul timpului a acoperit subiecte intens mediatizate în Franța precum: cazul sângelui contaminat, „norul de la Cernobîl”, vaccinarea împotriva hepatitei B, gripa H1N1 și cazul Mediator. Cazul Mediator se referă la unul dintre cele mai mari scandaluri farmaceutice din Franța și Europa, care a avut în centrul atenției medicamentul Mediator (Benfluorex), produs de compania farmaceutică Servier. Medicamentul a fost inițial destinat pacienților cu diabet, dar era folosit frecvent și ca un inhibitor al apetitului, fiind prescris pe scară largă ca un tratament pentru pierderea în greutate. Estimările oficiale arată că utilizarea Mediator ar fi dus la moartea a între 500 și 2 000 de persoane în Franța. Corinne Lalo este și coautoarea cărților „Livre noir du médicament” și „Se soigner sans médicaments de A à Z.

• FRAGMENT -

Despre importanța hormonilor și homeostazie

Ce fac hormonii? Au grijă să ne păstreze mediul interior într-un echilibru constant și foarte delicat. Această noțiune fundamentală are mult prea adesea tendința de a fi uitată sau subestimată. Ea se numește „homeostazie”, din grecescul hómoios, care înseamnă „același, egal”, și stasis, care înseamnă „stare”, adică o stare constantă sau stabilă.

Conceptul a fost inventat de unul dintre cei mai mari savanți ai tuturor timpurilor, medicul și biologul Claude Bernard1, care îl definește astfel: „Toate mecanismele vitale, oricât de variate ar fi, au doar un singur scop, acela de a menține unitatea condițiilor de viață în mediul interior”. Este vorba despre o stare de echilibru dinamică în care condițiile interne pot varia, dar întotdeauna în limitele restrânse din jurul valorilor-țintă compatibile cu viața.

Această stare de echilibru este menținută în principal de hormoni, care vor supraveghea în permanență ca nimic să nu perturbe acest ansamblu de mecanisme fragile. În timp ce în detaliu ajustările sunt de o complexitate infinită, se poate rezuma principiul astfel: „Potrivit e potrivit, prea mult e prea mult, insuficient e insuficient”. Iar consecința nerespectării acestui principiu, corolarul său într-un fel, este: „Dacă ceva nu mai funcționează, nimic nu mai funcționează”.

Principalele șase familii de perturbatori hormonali:

Toți sunt produși ai petrochimiei.

Dereglarea indusă de perturbatorii chimici va afecta organele care depind de hormoni. Așadar, tot organismul va pătimi din cauza asta. Într-adevăr, sistemul hormonal interacționează cu sistemul nervos și sistemul imunitar. De puțină vreme se știe că toate aceste sisteme sunt, de asemenea, în strânsă legătură cu flora intestinală, pe care o vom numi în continuare „microbiotă”2. Prin efectul de domino, vom asista deci la o dezorganizare sistemică a aproape tuturor, dacă nu a tuturor funcțiilor fiziologice ale corpului.

Tocmai această „mare dezordine hormonală” o vom descrie. Aceasta va afecta funcțiile capitale ale reproducerii și ale activității sexuale (infertilitate, orientare și diferențiere sexuală), a înmulțirii și specializării celulelor (cancer), ale echilibrului energetic și glucidic (tiroidite, diabet, obezitate), ale funcționării sistemului nervos (autism), ale sistemului imunitar (alergii, astm, predispoziție la infecții) etc.

Într-o primă etapă, cartea de față va descrie efectele acestei „mari dezordini hormonale” asupra faunei sălbatice, reamintind cum a avut loc conștientizarea și care au fost factorii care au dat alerta. Va explica apoi consecințele nefaste asupra virilității bărbaților, a fecundității femeilor și a fertilității cuplurilor. De asemenea, va prezenta pierderea capacităților intelectuale la copii, creșterea incidenței bolilor alergice și tiroidiene. În fine, va propune identificarea otrăvurilor din viața de zi cu zi care ne amenință hormonii, apoi va oferi soluții pentru a le evita.

Pentru a înțelege mai bine mecanismele fiziologice care vor duce la dereglarea generală, să vedem mai întâi cum poluanți chimici vor juca rolul bobului de nisip în mecanismele funcționării delicate a celulelor.

Când poluanții chimici imită hormonii

Chimia corpului uman arată că hormonii sunt activi în doze infime: este suficientă o diferență de 2/10.000 de grame de iod pentru ca un om să treacă de la sănătate la boală.

În același fel, substanțele de sinteză care imită hormonii acționează în doze infinitezimale și cauzează modificări considerabile. Să luăm o doză dintr-o substanță chimică, să o împărțim într-un milion de părți, să selectăm doar 3 părți din acest milion, iar această cantitate este de ajuns pentru a anula acțiunea unei enzime esențiale pentru mușchiul cardiac. Cinci milionimi3 de doză sunt capabile să provoace moartea celulelor hepatice.

Unii ar putea relativiza pericolul, estimând că o milionime nu e chiar atât de grav, dar Dr. Pete Myers, unul dintre pionierii care au creat noțiunea de „perturbatori endocrini”, ne face să ne reprezentăm mai bine amploarea problemei: „O parte dintr-un milion, explică el la o conferință4, înseamnă o singură prăjitură dintr-un morman de prăjituri înalt de 6.000 de kilometri. Să ne imaginăm acum o picătură dintr-un poluant precum bisfenolul A, adaugă el, câte molecule credeți că conține?” Răspunsul este impresionant: 2,6 trilioane, și anume 2,6 milioane de milioane de molecule.

Putem înțelege așadar că o doză teoretic mică poate avea efecte foarte grave la scară celulară.

Ce știm despre hormoni?

Se știe că hormonii sunt molecule, mesageri chimici, produși într-un țesut al organismului, în principal o glandă. Ei sunt apoi transportați prin fluxul sanguin pentru a ajunge de la celulele-țintă la un alt țesut din organism.

Pentru a-și transmite mesajul, hormonii se leagă de receptorii care se află fie pe suprafața învelișului celulei, fie în interiorul acesteia, pe nucleu. Receptorii au un rol major în transcrierea mesajului primit.

Există, în principal, două feluri de hormoni: unii pe bază de proteine și alții pe bază de lipide. Primii nu pot traversa membrana celulelor, fixându-se, așadar, de receptorii care se găsesc pe suprafața acesteia. Hormonii din a doua categorie, dimpotrivă, sunt capabili să traverseze membrana celulelor, deoarece aceasta este formată din lipide ca și ei.

Care este mecanismul normal de fixare al hormonilor?

O celulă are receptori fie pe suprafața membranei exterioare, fie în interiorul nucleului său. Fiecare receptor este specific pentru o substanță pe care o recunoaște în primul rând datorită formei sale; această substanță se leagă de receptor și declanșează răspunsul celulei în funcție de mesajul pe care i-l dă aceasta. Imaginea folosită de cele mai multe ori este cea a sistemului cheie-lacăt: fiecare broască, receptorul, are cheia proprie, hormonul.

Corpul adăpostește vreo 200 de celule diferite, fiecare cu o funcție de predilecție (în funcție de țesuturi: sânge, neuroni, mușchi, oase etc.). Dar celulele au mai mulți receptori diferiți la suprafața membranelor și chiar în interior, pe nucleu. Unele pot avea până la 200 de receptori diferiți.

Insulina este un hormon pe bază de proteină; acesta se fixează de suprafața celulei. Dacă un poluant ocupă receptorul, mesajul este blocat.

Hormonii sexuali precum estrogenii sau testosteronul fac parte din cea de-a doua categorie, cea a hormonilor lipidici. Receptorii lor se află așadar pe nucleul celulei. Deoarece acești hormoni sunt lipide, grăsimi, ei traversează cu ușurință membrana celulei, care, la rândul ei, este alcătuită din grăsimi. Unii poluanți care sunt și ei lipidici, au capacitatea de a traversa membrana celulei pentru a ocupa receptorii care se află în nucleul acesteia. Odată instalați, toxicii se pot mulțumi doar să blocheze intrarea, dar pot și să imite hormonul și să activeze un răspuns al celulei.

1 Claude Bernarde, 1813-1878, medic și fiziolog francez, a pus bazele fiziologiei moderne, observând capacitatea organismului de asigurare a homeostaziei. Claude Bernard afirma în 1865 că „boala constituie o tulburare a funcționării normale a organismului”, susținând că abilitatea de a trata o afecțiune se bazează pe cunoașterea în detaliu a fiziologiei organismului. Această proprietate a fost denumită ulterior, în 1932, de către medicul american Walter Cannon, homeostazie. (n. red.)

2 Microbiom. (n. red.)

3 A milioana parte dintr-un întreg. (n. red.)

4 „Dr. Myers on Impact of Plastic Additives on Health of Future Generation”, Plastic Health Summit 2019, (online) https://www.youtube.com/watch?v=OifnPOAolLw.

---