Parere

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 17:14:56Poti detalia, te rog? Prima de acest fel, in ce sens?

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 18:16:48Nu merita acea palma, a aparut dintr-un motiv minor! Eu tipam la el, ii spuneam tot felul de lucruri si el mi-a replicat "Te calmezi sau mai tipi mult ca o isterica?', la care eu m-am enervat si mai tare si nu m-am mai controlat si l-am lovit.

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 18:28:25Esti simpatica, Titanika! Nu m-am racorit, am suferit mult dupa, ma doare enorm ca l-am facut sa sufere! Si acum ma simt rau pentru ceea ce am facut, desi el m-a iertat!

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 18:16:48Nu merita acea palma, a aparut dintr-un motiv minor! Eu tipam la el, ii spuneam tot felul de lucruri si el mi-a replicat "Te calmezi sau mai tipi mult ca o isterica?', la care eu m-am enervat si mai tare si nu m-am mai controlat si l-am lovit.

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 16:37:57Buna, fetelor! Ma bucur ca fac parte din grupul vostru, aveti subiecte interesante in club si sunt incantata sa particip la aceste discutii si dezbateri. Voi incepe prin a expune o situatie pe care o traiesc de cateva luni de zile, in speranta sa aud cat mai multe pareri sincere si bine gandite ce ma vor ajuta sa o depasesc intr-un fel sau altul. In luna noiembrie a anului trecut(2013) am trecut printr-o situatie neplacuta, am avut o cearta cu prietenul meu cel mai bun, i-am spus lucruri dure si am ajuns chiar sa-i dau o palma. Mentionez ca toata cearta a pornit din vina mea, eu eram cu nervii la pamant si tipam din orice, nu ma intelegeam cu nimeni, eram destul de impulsiva si nemultumita pentru orice motiv minor. Cauzele pentru toate aceste probleme ale mele sunt reprezentate de stresul cotidian, de oboseala determinata de o activitate zilnica de 10 ore, in doua domenii diferite de activitate: invatamant si mediul de afaceri si perfectionista fiind, incerc sa rezolv la modul superlativ toate sarcinile,, dar si de o oarecare predispozitie nativa spre impulsivitate, ''mostenita'' de la mama, care este o fire vulcanica, exploziva, dar un suflet minunat si o sensibilitate cum la putine persoane am intalnit(si nu o spun doar pentru ca este mama mea, acesta este adevarul). Stiu ca oboseala si stresul nu justifica acest comportament al meu, stiu ca la cei 33 de ani ai mei (32 la momentul incidentului), fiind si cadru didactic, ar trebui sa dau dovada de maturitate si sa ma controlez, stiu ca nu am dreptul sa-i ranesc pe cei dragi doar pentru ca aveam o zi mai putin buna. Totusi, s-a intamplat si din nefericire nu mai pot schimba cu nimic ceea ce a fost. Ideea este ca eu tin foarte mult la acest prieten al meu, este o persoana importanta si speciala in viata mea, a fost tot timpul alaturi de mine, m-a sustinut neconditionat in toate proiectele mele, nu m-a dezamagit niciodata in 6 ani de cand ne cunoastem si lucram impreuna. .Merita tot respectul si aprecierea mea, este un om deosebit, cu multe calitati, modelul meu in viata(este mai mare decat mine cu 19 ani), prieten de familie si cu parintii mei. Ma doare enorm ca l-am dezamagit, ca l-am ranit si nu ma pot ierta opentru ca am ridicat mana la el, pentru ca l-am jignit, pentru ca l-am facut sa sufere, desi el m-a iertat de atunci si a ramas la fel de apropiat si sincer cu mine, ne intalnim in continuare zilnic la birou, iesim impreuna in weekenduri, am petrecut sarbatorile si aniversarile noastre impreuna etc. Ceea ce ma ingrijoreaza pe mine in adancul sufletului este ca el nu va mai putea avea incredere in mine, cum a avut pana in acel moment, ca i-a ramas definitiv in minte gestul meu incalificabil si nu mai poate simti aceeasi afectiune pentru mine, ca eu nu mai sunt doar persoana care tine la el, are grija de dansul si il ajuta neconditionat in orice moment, ci si persoana capabila sa-l loveasca si sa-i spuna lucruri urate. Si cand ma gandesc cata baza si incredere a avut in mine si familia mea, ca noi suntem persoanele cele mai apropiate din viata lui, ca practic toate realizarile si neimplinirile lui din ultimii ani le-a impartit cu noi si ca a fost atat de implicat in necazurile si bucuriile noastre ma simt si mai vinovata. . Practic, pentru el noi am fost singura familie, eu tot timpul l-am iubit ca pe fratele meu mai mare(mi-am dorit enorm toata copilaria si adolescenta sa am un frate/ o sora si nu am avut) si totusi am fost in stare sa-l dezamagesc asa grav. Va rog pe toate, fetelor, spuneti-mi ce as putea face pentru a simti ca am reparat situatia, pentru a avea siguranta interioara ca am restabilit prietenia. In toate aceste luni, am incercat sa-i arat in felurite moduri cat de mult tin la el, cat de mult il apreciez pentrui toata activitatea lui, pentru caracterul lui, pentru tot ceea ce face, dar mai ales cat de importanta este prietenia lui in viata mea. Credeti ca voi reusi intr-o zi sa-l privesc in ochi fara sa ma mai simt vinovata pentru fapta mea, credeti ca voi reusi sa merit din nou tot ceea ce el imi ofera si mai ales credeti ca imi voi depasi in timp sentimentul de vinovatie care ma macina?

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 16:37:57Buna, fetelor! Ma bucur ca fac parte din grupul vostru, aveti subiecte interesante in club si sunt incantata sa particip la aceste discutii si dezbateri. Voi incepe prin a expune o situatie pe care o traiesc de cateva luni de zile, in speranta sa aud cat mai multe pareri sincere si bine gandite ce ma vor ajuta sa o depasesc intr-un fel sau altul..................


Raspunsul meu la intrebarile tale este "NU"!!!!Clar,la obiect si cat se poate de concis!!!!

De la: kudika_964406, la data 2014-05-08 16:37:57Buna, fetelor! Ma bucur ca fac parte din grupul vostru, aveti subiecte interesante in club si sunt incantata sa particip la aceste discutii si dezbateri. Voi incepe prin a expune o situatie pe care o traiesc de cateva luni de zile, in speranta sa aud cat mai multe pareri sincere si bine gandite ce ma vor ajuta sa o depasesc intr-un fel sau altul. In luna noiembrie a anului trecut(2013) am trecut printr-o situatie neplacuta, am avut o cearta cu prietenul meu cel mai bun, i-am spus lucruri dure si am ajuns chiar sa-i dau o palma. Mentionez ca toata cearta a pornit din vina mea, eu eram cu nervii la pamant si tipam din orice, nu ma intelegeam cu nimeni, eram destul de impulsiva si nemultumita pentru orice motiv minor. Cauzele pentru toate aceste probleme ale mele sunt reprezentate de stresul cotidian, de oboseala determinata de o activitate zilnica de 10 ore, in doua domenii diferite de activitate: invatamant si mediul de afaceri si perfectionista fiind, incerc sa rezolv la modul superlativ toate sarcinile,, dar si de o oarecare predispozitie nativa spre impulsivitate, ''mostenita'' de la mama, care este o fire vulcanica, exploziva, dar un suflet minunat si o sensibilitate cum la putine persoane am intalnit(si nu o spun doar pentru ca este mama mea, acesta este adevarul). Stiu ca oboseala si stresul nu justifica acest comportament al meu, stiu ca la cei 33 de ani ai mei (32 la momentul incidentului), fiind si cadru didactic, ar trebui sa dau dovada de maturitate si sa ma controlez, stiu ca nu am dreptul sa-i ranesc pe cei dragi doar pentru ca aveam o zi mai putin buna. Totusi, s-a intamplat si din nefericire nu mai pot schimba cu nimic ceea ce a fost. Ideea este ca eu tin foarte mult la acest prieten al meu, este o persoana importanta si speciala in viata mea, a fost tot timpul alaturi de mine, m-a sustinut neconditionat in toate proiectele mele, nu m-a dezamagit niciodata in 6 ani de cand ne cunoastem si lucram impreuna. .Merita tot respectul si aprecierea mea, este un om deosebit, cu multe calitati, modelul meu in viata(este mai mare decat mine cu 19 ani), prieten de familie si cu parintii mei. Ma doare enorm ca l-am dezamagit, ca l-am ranit si nu ma pot ierta opentru ca am ridicat mana la el, pentru ca l-am jignit, pentru ca l-am facut sa sufere, desi el m-a iertat de atunci si a ramas la fel de apropiat si sincer cu mine, ne intalnim in continuare zilnic la birou, iesim impreuna in weekenduri, am petrecut sarbatorile si aniversarile noastre impreuna etc. Ceea ce ma ingrijoreaza pe mine in adancul sufletului este ca el nu va mai putea avea incredere in mine, cum a avut pana in acel moment, ca i-a ramas definitiv in minte gestul meu incalificabil si nu mai poate simti aceeasi afectiune pentru mine, ca eu nu mai sunt doar persoana care tine la el, are grija de dansul si il ajuta neconditionat in orice moment, ci si persoana capabila sa-l loveasca si sa-i spuna lucruri urate. Si cand ma gandesc cata baza si incredere a avut in mine si familia mea, ca noi suntem persoanele cele mai apropiate din viata lui, ca practic toate realizarile si neimplinirile lui din ultimii ani le-a impartit cu noi si ca a fost atat de implicat in necazurile si bucuriile noastre ma simt si mai vinovata. . Practic, pentru el noi am fost singura familie, eu tot timpul l-am iubit ca pe fratele meu mai mare(mi-am dorit enorm toata copilaria si adolescenta sa am un frate/ o sora si nu am avut) si totusi am fost in stare sa-l dezamagesc asa grav. Va rog pe toate, fetelor, spuneti-mi ce as putea face pentru a simti ca am reparat situatia, pentru a avea siguranta interioara ca am restabilit prietenia. In toate aceste luni, am incercat sa-i arat in felurite moduri cat de mult tin la el, cat de mult il apreciez pentrui toata activitatea lui, pentru caracterul lui, pentru tot ceea ce face, dar mai ales cat de importanta este prietenia lui in viata mea. Credeti ca voi reusi intr-o zi sa-l privesc in ochi fara sa ma mai simt vinovata pentru fapta mea, credeti ca voi reusi sa merit din nou tot ceea ce el imi ofera si mai ales credeti ca imi voi depasi in timp sentimentul de vinovatie care ma macina?