Dilemele lui Carmen: Ceapa ei de dietă cu răbdări prajite!

Nu mai aveam scuza sesiunii dar, văleu mie, intrasem deja în rândul clasei muncitoare, aveam articole de predat, newsletter de trimis, mailuri de răspuns și evenimente de evitat. Evident, m-am îngrășat pe fond de stres. Asta ne spuneam, nu? Pe fond de stres, stai că jobul, stai că supărăririle și greutățile vieții.

De fapt, hai s-o zicem drept ca morcovii pe care îi evităm: cu excepția unor reale afecțiuni, ne îngrășăm pentru că mâncăm toate bălăriile din lume. La figurat, că dacă am mânca pătrunjel și leuștean n-ar fi bai. Mulți dintre noi au o relație emoțională cu mâncarea, și nu funcțională, așa cum ar fi normal. Mâncăm de veselie, ca să ne premiem, mâncăm de tristețe ca să ne consolăm.

Eu m-am uitat toată viața chiorâș la morcovi, dovleceii erau buni doar pane, rosiile se acceptau doar cu o palmă de brânză lâmgă ele iar cu mărarul mă voi dușmănii pe viață, chiar dacă o să-mi spuneți că e minunea minunilor din ostrovul florilor! Moarte și osândă veșnică mărarului!

Am încercat, pe rând, toate trăznăile de diete din lume. Am ținut și daneza, am ținut și rina și pina și fix pix vacs albina! Fiecare dintre ele a funcționat, mai mult sau mai puțin. Chin, văleu, jale și vinovăție când mai călcam în străchini! Eventual mai luam un covrig să mă consolez că am trișat. Ș-așa am sfeclit-o, ce mai contează!

Marea greșeală pe care am făcut-o și pe care o facem toate este că n-am reușit să transform alimentația echilibrată într-un stil de viață sănătos, în care să aibă loc și morcovul și savarina, pardon de expresie. Temperat, cu de toate, dar pe rând. Am ajuns, vorba Oanei care își tot bate gura cu noi ce și cum să mâncăm, la vârsta la care mă interesează mai mult capul decât fundul. Marea revelație a venit într-o vineri, pe fondul unei nopți albe de foame. Trebuie să împac și capra și varza.

S-a deschis cerul deasupra mea, raza divina a înțelepciunii mi-a luminat capul cu moațe, un înger silfid s-a coborât din ceruri și mi-a șoptit cu glas de harpă la ureche: Mi, mi, re, du-teeee la salăăăă! Apoi mi-a dat o sfântă dreptă după ceafă și-a plecat plutind. Pasămite vedenii de foamne, zic eu, scărpinâdu-mă în creștet a pagubă. Dar ideea nu e rea deloc.

Coboară îngerul dietelor a doua oară din cer, sătul să îl trezesc din somn cu ghiorțăituri de mațe și lamentări, îmi dă pe-a doua-n numele tatălui cu harpa și îmi zice: Ia-ți antrenor personal că ești tălâmbă și împiedicată și te deznoadă ăia de pe aparate.

Așa am ajuns la Ionuț, cu care promit să vă fac cunoștință mai pe larg într-un video. Plătesc acum prostiile de la 20 de ani în fandări, genuflexiuni, sărituri, țopăieli pe care le execut cuminte și ascultătoare în timp ce antrenorul mă supraveghează cu cronometrul în mână ca master chief pe J.I. Jane. Dacă nu mă trimite el în Legiunea străină, să imi spuneți voi mie cuțu! Mai mult de atât, cere raport aproape in fiecare zi despre ce, cât și cum am mâncat, mă încurajează când stagnez și imi adună demnitatea transpirată fleașcă și tocată mărunt, mărunt, de pe saltea.

N-am slăbit spectaculos într-o lună de zile și nici nu se va întâmpla în vecii vecilor. În schimb, nu mai gâfâi pe scări, nu îmi mai scuip vreo bucată de plămân alergănd după autobuz și nici nu mă mai trezesc în toiul nopții de foame sau de prea multă mâncare. Aici vine partea siropoasă în care fac pace între cap și fund: mă simt mai bine cu mine pentru că mă simt mai sănătoasă, mai puternică, mai relaxată și mai plină de energie.

Nu căutați minuni și miracole în farfurie pentru că nu acolo se întâmplă. Căutați-le în voi și pe la sala de sport. Și foarte important, NU faceți foamea.

Foto prima pagina Alpha Photostudio/Shutterstock

Vizionare placuta