Povestea lui Dominique

„Dacă nu se acordă grijă şi atenţie deosebită doamnelor, suntem hotărâte să instigăm la rebeliune şi nu ne va împiedica nicio lege în care nu avem voce sau reprezentare.”

Noi, fetele, avem în interiorul nostru o flacără alimentată de nedreptatea socială şi de inegalitatea tot mai mare din această lume. Totuşi, avem speranţă, credem că schimbarea este foarte aproape, că avem darul de a transforma societatea noastră într-o comunitate incluzivă, dreaptă şi umană. Înainte de a intra mai mult în subiect, trebuie să explic faptul că prin termenul „fată” mă refer la toate persoanele care s-au născut în acest mod sau care aleg să se identifice ca fiind femei.

Articolul meu este împărțit în două; în prima parte, voi explica riscurile la care vă expuneţi în calitate de fete şi, apoi, vă voi aminti fiecăreia în parte, drage cititoare, de puterea pe care o avem în adâncul nostru, care îmi permite mie şi colegelor mele să luptăm pentru egalitate.

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă stabileşte un standard înalt pentru România în ceea ce priveşte Obiectivul 5: Egalitate de gen şi Obiectivul 10: Inegalităţi reduse. Avem la dispoziţie zece ani pentru a renunţa la stereotipurile pe care le încurajăm în prezent.

Din păcate, datele creează o imagine sumbră a ţării noastre, din moment ce 55% dintre cetăţeni cred că actele de viol sunt justificabile, 45% consideră că bărbaţii sunt mai capabili să conducă şi 65% consideră că femeile ar trebui să asculte de partenerii lor de viaţă. Ne creştem fiicele cu teama de a nu fi atacate, pipăite, umilite sau chestionate. Le luăm libertatea pentru că există atât de multă ură faţă de genullor. Le luăm vocea pentru că, dintr-o dată, realitatea este considerată un subiect tabu şi nu poate fi adusă în discuţie. Experienţele sunt ascunse sub preş, pentru că nu poţi suporta să asculţi suferinţa cauzată sau pentru că inculpatul era prea important pentru a i se pune la îndoială autoritatea şi a-şi asuma responsabilitatea. În fiecare zi, mă îmbrac decent, ajung acasă înainte de lăsarea întunericului, vorbesc cu o prietenă la telefon atunci când intru în mijloace de transport, nu merg la alergat singură, nu umblu singură pe străzi şi tot sunt hărţuită. Atunci când îmi exprim opinia, sunt întreruptă şi insultată pentru că am „îndrăznit” să ridic tonul împotriva inegalităţii, împotriva normalităţii anormale pe care am creat-o.

---