Toate intalnirile astea intamplatoare au ceva in comun. Eu intreb instinctiv: “ce mai faci?”. Si de aici urmeaza de partea cealalta un discurs interminabil despre cat de bine le este. Ca fac si aia, ca fac si cealalta, ca merg lucrurile. Ca sunt fericiti. Si in general e proportionalitate inversa a lucrurilor pe care banuim cu totii. Cu cat celalalt e mai inversunat sa-ti fie clar ca-i este bine, categoric pleci cu impresia ca-i merge rau. Doar ca in privinta asta as acorda prezumptia de nevinovatie. E o intuitie ca odata ce-ai fost la tv, orice ai face dupa e o forma de esec. E o prezumptie ca de la televizor nu se pleaca din vointa proprie. Si atunci fiecare porneste brusc in cursa aceasta justificativa. Suntem pe undeva obligati la avea success, nimeni nu vrea sa imparta o poza cu oameni ce-si traiesc decent esecul.
De aceea m-am hotarat sa pledez pentru dezincriminarea nefericirii. Atunci vom fi din nou fericiti, cand vom avea voie si la nefericire. Cred ca fericit e cel ce-si permite si momente de nefericire publice. Fericit esti cand iti permiti insuccese. Credeti-ma, insuccesul nu e la-ndemana oricui.
Spune-ti parerea!