Timpul e o resursa care se consuma constant. E ce cheltuim de cand ne nastem. Timpul e ce ni se da. Si atunci, da, nu-l avem. Nu-l stapanim. E un fel de credit. Trebuie sa dam inapoi. Trebuie sa restituim. Doar ca trebuie sa-l dam inapoi sub alta moneda. Trebuie convertit in ceva. Ni se da timp si intrebare care se pune e ce ni se cere? Ce trebuie sa restituim? Ca aparent nu ni se cere nimic, decat inertial, sa supravietuim. Si pare ca de noi depinde cat avem. Ca noi controlam cat timp avem de cheltuit intr-o viata. E asa, un soi de iluzie.
E ceva stupid in destinele acestea. In felul acesta de a fi. Ce faci cand stii cat timp mai ai? Cum il cheltui? In ce-l convertesti? Ce vrei sa obtii in schimbul lui? Ce e de tranzactionat? Cu totii traim sub un tip de amanare permanenta. Asta e iluzia. Ca avem timp. Ca acum doar manevram niste detalii. Ca vom trai cum trebuie viata, dar sa trecem peste perioada asta. Ideea de perioada, asta e ce ne pacaleste. Asta e ce ne da o tenta gresita. Impresia ca avem timp, ca ce traim acum e o perioada si cel mai important: timpul e ce ni se da, iar in schimbul sau nu ni s-a cerut nimic.
Posibil ca aceste trei impresii gresite sub care traim, odata schimbate, totul sa inceapa sa aiba rost. Asta ma gandeam cand am aflat ca omul acela mai are trei luni de viata. Daca uitandu-se inapoi i s-a parut ca a avut rost.
Spune-ti parerea!