Cand treci dintr-o parte in cealalta a vietii. E un moment, nu-ti dai seama de el. Se intampla. Viata merge in dinamica ei si in alergarea asta nu-ti dai seama cand se traverseaza.
Si brusc te trezesti intalnindu-te cu oameni cu care te coalizai in pustismele tale. Oameni cu care traiai pana dimineata in viata si noapte. Cu care nu dialogai prea mult, din cauza muzicii care mereu era data tare. Prieteni cu care dansai mult si comunicai putin. Si brusc, in mersul asta al lucrurilor, ne intalnim la un eveniment si incepem si povestim despre copii. Nici eu nu le banuiam pe ele de asa ceva. Nici ele pe mine. Trecusem fara sa constientizam momentul in partea cealalta.
Oricat de mult slalom am face prin instinctual nostru de conservare, oricat ne-am balansa nu care cumva sa parem incotopaniti in puncte de vedere mature, spre replica asta se merge incontestabil: “sunt absurzi!”. Pentru ca asta e rostul parintilor. De a fi niste puncte fixe in istoria copiilor nostri. Asta e sensul reperului. Oricat de mult te-ai departa de el, el trebuie sa fie acolo sa stii unde trebuie sa te intorci cand iti consumi din absurditati. El trebuie sa stea in mod absurd si fix ca sa stii ca te-ai departat.
Foto prima pagina: sit, Shutterstock
Spune-ti parerea!