In urma cu un an, mi-am luat un smart tv mare. Se intampla. Sa-i zicem asa, folcloric, consumerism. Era suficient de mare incat parea ca trebuie sa modificam un pic mobila din living. La un an distanta, ieri, ma uitam la televizor. Mi se parea mic.
Ati remarcat cum obiectele din jur devin intruna mici? Traim sub acest obicei, cel de a achizitiona. Traim in minte mereu cu urmatoarea achizitie. Mergem prin vietile noastre mereu gandindu-ne la ceea ce nu avem. Viata se intampla sub verbul: “a avea”. Nu sub “a fi”. Suntem ce avem. Traitul sub dictatura asta a obiectelor te situeaza mereu in postura omului nefericit. Pentru ca a-ti lega starea de bine, de obiecte, e ca si cum ai vrea sa-ti rezolvi setea band din sticle goale. Fara continut. Si atunci toate brusc, dupa o mica perioada de incantare, iti par mici. E ceea ce ni se intampla cand mergem pe strada unde jucam in copilarie fotbal. Privim cu o usoare consternare. Unde incapea toata fericirea aceea? Strada pare mica.
Si nu asta e problema cea mai mare, traitul in dictatura obiectuala. Traitul in intentia permanenta de a iesi la cumparaturi. Problema e ca ne uitam tot mai mult unii la altii ca la obiecte. Asta e motivul pentru care un sot isi inseala sotia. A vazut un smart tv cu o diagonala mai mare. Chiar daca trebuie modificat tot livingul pentru asa ceva. Si nu ma refer la sufragerie.
Foto prima pagina: A3pfamily, Shutterstock
Spune-ti parerea!